Introducere
(1) După ce Comisia mixtă a redactat concepţia noastră despre taina Bisericii ca comuniune (comunitate) în credinţă şi în taine care se exprimă, în mod extraordinar, în slujba Sfintei Euharistii, ne referim acum la problema privind locul şi rolul slujitorilor hirotoniţi în structura sacramentală a Bisericii. Vom vorbi, aşadar, despre taina hirotoniei şi despre felul hirotoniei în cele trei trepte, episcop, preot şi diacon. Ne sprijinim pe certitudinea că succesiunea apostolică în Bisericile noastre este fundamentală pentru sfinţirea şi unitatea poporului lui Dumnezeu.
(2) Bisericile noastre sunt încredinţate că slujirea în Biserică actualizează slujirea lui Hristos. În scrierile Noului Testament Hristos este numit Apostol, Profet, Păstor, Slujitor, Diacon, Învăţător, Preot şi Arhiereu. Tradiţia noastră comună recunoaşte legătura strânsă care este între lucrarea lui Hristos şi cea a Duhului Sfânt.
(3) Această concepţie se opune ideii de izolare a lui Hristos faţă de Duhul Sfânt în lucrarea de mântuire. Prezenţa lui Hristos în Biserica Sa are şi un caracter eshatologic, întrucât Duhul Sfânt reprezintă arvuna realizării depline a planului lui Dumnezeu pentru lume.
(4) În această perspectivă, Biserica apare ca şi comunitate a Legii celei Noi pe care Hristos o adună, prin Duhul, în jurul Său, şi o creşte ca trup al Său. Prin Biserică Hristos este prezent în istorie; prin ea, El realizează mântuirea lumii.
(5) Întrucât Hristos este prezent în Biserică, lucrarea Lui de mântuire se desfăşoară în ea. Slujirea în Biserică nu înlocuieşte, în nici un caz, slujirea lui Hristos însuşi, ci în ea îşi are izvorul. Întrucât Duhul trimis de Hristos face Biserica vie, slujirea în Biserică este roditoare numai prin harul Sfântului Duh. În concret, ea cuprinde un număr mare de funcţiuni pe care le exercită membrii comunităţii, potrivit diversităţii darurilor pe care le-au primit ca membrii ai trupului lui Hristos. Unii dintre ei primesc prin hirotonie – şi apoi o exercită – funcţiunea deosebită a episcopatului, a preoţiei şi a diaconiei.
I. Hristos şi Duhul Sfânt
(6) Duhul Sfânt care din veşnicie purcede de la Tatăl şi se odihneşte asupra Fiului, a pregătit şi împlinit evenimentul lui Hristos. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, moartea şi Învierea Sa, s-au împlinit după voia Tatălui, în Duhul Sfânt. La Botez Tatăl descoperă, prin revelaţia Duhului, trimiterea Fiului. Duhul acesta este prezent în lucrarea Sa, adică spre a propovădui vestea cea bună a mântuirii, spre a anunţa apropierea Împărăţiei, spre a da mărturie de la Tatăl. În acelaşi Duh, Hristos aduce, ca singur Preot al Legii Noi, jertfa trupului Său şi în acelaşi Duh este preamărit.
(7) De la Cincizecime, în Biserica trupului Său, numai aceia însărcinaţi de la Duhul au puterea slujirii, pot să săvârşească actele care duc trupul la deplina sa mărime. În slujba lui Hristos şi a Bisericii lucrează unul şi acelaşi Duh, care va lucra cu noi toate zilele vieţii noastre.
(8) În Biserică, instituţia slujirii trebuie împlinită viu, în sfinţenie, în perspectiva sfinţirii poporului lui Dumnezeu. Prin aceasta toată Biserica şi în special slujitorii ei sfinţiţi pot să contribuie la “desăvârşirea sfinţilor, la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos”, iar diferitele slujiri devin posibile prin mulţimea darurilor (Ef. 4, 11u.; cf. I Cor. 12, 4-28; Rom. 12, 4-8).
(9) Aceasta este noutatea în slujirea Bisericii: Hristos, slujitorul lui Dumnezeu pentru omenire, este prezent în Duhul Bisericii, care este trupul Său şi de care nu poate fi separat; căci El este “primul dintre un mare număr de fraţi”. În acest mod sacramental trebuie înţeleasă lucrarea iui Hristos în istorie, de la Rusalii şi până la Parusie. Slujirea în Biserică este, ca atare, sacramentală.
(10) Din acest motiv, prezenţa lui Hristos în Biserică este şi eshatologică. Acolo unde lucrează Duhul, se descoperă lumii prezenţa Împărăţiei în realitatea creaţiei. În acest fapt este înrădăcinată slujirea bisericească.
(11) Slujirea bisericească este de natură sacramentală. Prin cuvântul “sacramental” se vrea subliniat faptul că fiecare slujire este legată de realitatea eshatologică a Împărăţiei. Harul Duhului Sfânt, ca arvună a lumii viitoare, izvorăşte din moartea şi învierea lui Hristos şi se conferă, în mod sacramental, cu ajutorul realităţii simţurilor. Termenul “sacramental” arată, de asemenea, că slujitorul bisericesc este membru al comunităţii, pe care Duhul Sfânt o înzestrează cu funcţiuni şi puteri deosebite, de a aduna şi de a conduce în numele lui Hristos, şi în care se comemorează tainele mântuirii. Această perspectivă a sacramentalităţii instituţiei slujirii se bazează pe faptul că Hristos se face prezent în Biserică prin Duhul Sfânt pe care El însuşi l-a trimis Bisericii.
(12) Caracteristica slujirii bisericeşti se vede şi din aceea că toate slujirile din această lume trebuie să slujească atingerii scopului ei real, împărăţia lui Dumnezeu. De aceea, în faptul realizării comunităţii eshatologice ca trup al lui Hristos prin slujirea bisericească, se răspunde, de fapt, la necesităţile acestei lumi.
(13) Comunitatea adunată în Hristos prin Duhul, care îşi exercită slujirea ei, îşi are fundamentul în Hristos, piatra din capul unghiului, şi în comuniunea celor doisprezece. În această lumină trebuie să se înţeleagă de ce Bisericile şi slujirile lor sunt numite apostolice.
(14) Cei doisprezece sunt, pe de-o parte, martorii vieţii istorice a lui lisus, a slujirii şi învierii Lui. Pe de altă parte, întrucât sunt adunaţi în jurul lui Hristos cel preamărit, ei unesc fiecare comunitate cu comunitatea ultimelor zile. Slujirea bisericească se numeşte apostolică întrucât se află în continuitate şi în legătură prin tot ceea ce se exercită, cu ceea ce s-a dăruit prin Hristos şi s-a mijlocit în istorie prin Apostoli. Dar este apostolică şi pentru că comunitatea euharistică, în care slujitorul bisericesc este întâistătător, reprezintă o anticipare a comuniunii finale cu Hristos. Prin această dublă legătură, slujirea în Biserică rămâne strâns legată de cei doisprezece şi, prin ei, de Hristos.
II. Preoţia în planul dumnezeiesc al mântuirii
(15) Întreaga lucrare dumnezeiască de mântuire culminează în întruparea Fiului, în propovăduirea Sa, în patimile Sale, în preamărita înviere, în înălţarea la cer şi în cea de-a doua venire. Hristos lucrează în Duhul Sfânt. Astfel s-a refăcut odată pentru totdeauna comuniunea omului cu Dumnezeu.
(16) După epistola către Evrei, Hristos este, prin moartea Sa, singurul mijlocitor al Legii Noi (Ev. 9, 15) şi, întrucât a intrat odată pentru totdeauna în Sfânta Sfintelor cu propriul Său sânge, El este în cer pentru totdeauna singurul şi veşnicul Arhiereu al Legii Noi, “ca să Se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Ev. 9, 24) şi să aducă jertfa Sa (Ev. 10, 12).
(17) Hristos este, astfel, singurul Arhiereu, invizibil în Biserică, prezent prin Duhul Sfânt pe care El l-a trimis. În El este preotul şi jertfa în acelaşi timp, în El păstorii şi credincioşii, toţi împreună, formează “o seminţie aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor agonisit de Dumnezeu” (I Petru 2, 9; cf. Apoc. 5, 10).
(18) Toţi membrii Bisericii participă, ca membrii ai trupului lui Hristos, la preoţia Sa şi sunt prin aceasta chemaţi să devină “o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu” (Rom. 12, 1; cf. I Petru 2, 5). Ca şi cap al Bisericii, Hristos i-a ales din popor pe cei doisprezece, i-a înzestrat cu autoritate şi putere şi i-a întărit cu harul Sfântului Duh ca, prin aceasta, să-L facă pe Hristos mereu prezent. Lucrarea şi trimiterea Apostolilor este continuată în Biserică prin episcopi şi preoţi şi prin diaconii care-i însoţesc. Episcopii devin prin hirotonie urmaşi ai Apostolilor şi conduc poporul pe calea mântuirii.
(19) În cei doisprezece adunaţi în jurul Domnului preamărit vedem prezenţa Împărăţiei lui Dumnezeu care a început deja şi care se va revela deplin abia la cea de-a doua venire. Hristos le-a promis că ei vor şedea pe douăsprezece tronuri şi, împreună cu Fiul Omului, vor judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Mt. 19, 28).
(20) Întrucât ei sunt martorii istorici ai lui Hristos, la ceea ce a împlinit El, slujirea celor doisprezece este unică şi de neînlocuit. Ceea ce ei odată au întemeiat, rămâne veşnic pentru totdeauna şi, în viitor, nimeni nu va putea zidi decât numai pe această temelie (Ef. 2, 20; Apoc. 21, 14).
(21) Dar Apostolii rămân, în acelaşi timp, fundamentele Bisericii în dăinuirea ei peste secole aşa încât trimiterea pe care ei au primit-o de la Hristos, rămâne mereu vizibilă şi activă şi anume, în aşteptarea celei de-a doua veniri a Domnului (cf. Mt. 18, 18 şi 16, 19).
(22) De aceea Biserica în care lucrează harul lui Dumnezeu, este însăşi o taină în deplinul înţeles al cuvântului, revelaţia anticipată a ultimelor realităţi, pregustarea împărăţiei lui Dumnezeu, a măririi lui Dumnezeu-Tatăl, a eshatonului în istorie.
(23) În esenţa tainei, care este Biserica însăşi, preoţia conferită prin hirotonie şi spre folosul acestei Biserici, îşi are locul ei. Ea reprezintă în Biserică o slujire harismatică (leitourgēma) în deplinul înţeles al cuvântului. Preoţia stă în slujba vieţii, a dăinuirii Bisericii prin Duhul Sfânt, adică a unităţii în Hristos dăruită tuturor credincioşilor, celor vii şi celor morţi, martirilor, sfinţilor şi drepţilor legii vechi.
III. Oficiul episcopului, preotului şi diaconului
(24) La slujba euharistică a întregii comunităţi, fiecare în felul lui, este “liturg” al koinoniei şi acest fapt este posibil numai prin Duhul. “Există slujiri felurite, dar acelaşi Domn... Şi fiecăruia se dă arătarea Duhului, spre folosul tuturor” (I Cor. 12, 5. 7). Feluritele slujiri converg toate în slujba euharistică, în cadrul căreia ele se şi conferă. Totuşi, diversitatea lor se întinde pe întregul cuprins al vieţii comunităţii: credincioşie faţă de cuvântul lui Dumnezeu, răbdare în bună-înţelegere şi iubire frăţească, mărturie faţă de “cei ce sunt în afară”, creştere în sfinţenie, permanenţă în rugăciune, grijă faţă de săraci.
(25) Slujirea episcopului culminează în slujba Euharistiei, în care are loc deplina încreştinare, devenind toţi un trup al lui Hristos şi, în mijlocul harismelor şi slujirilor care trezesc Duhul, este o slujire de întâistătător spre unitatea comunităţii. Biserica locală, ca purtătoare a feluritelor daruri ale Duhului, îl are în mijlocul ei pe episcop; comuniunea cu el concretizează unitatea tuturor şi exprimă deplinătatea Bisericii.
(26) Această unitate a Bisericii locale este inseparabilă de comuniunea universală a Bisericilor. Pentru o Biserică locală este esenţială comuniunea cu celelalte comunităţi. Această comuniune se arată şi se concretizează în colegiul episcopilor. Prin hirotonia sa, episcopul devine purtătorul oficiilor pentru o Biserică locală pe care o reprezintă în comuniunea universală.
(27) Hirotonia episcopului care, după canoane, se săvârşeşte de doi sau trei episcopi, exprimă comuniunea Bisericilor cu cel ales; ei îl acceptă în comuniunea episcopilor. În actul hirotoniei episcopii exercită funcţiunea lor ca martori ai comuniunii în credinţă apostolică şi în viaţă sacramentală, nu numai în perspectiva celui care primeşte hirotonia, ci a Bisericii în care devine episcop. Fundamental pentru incorporarea noului ales în comuniunea episcopilor este faptul că ea are loc prin Domnul cel preamărit în puterea Duhului Sfânt şi anume, în momentul punerii mâinilor.
Noi privim aici hirotonia numai din perspectivă sacramentală. Întrebările legate de felul şi modul alegerii vor fi studiate ulterior.
(28) Hirotonia întru episcop conferă celui ce o primeşte prin darul Duhului Sfânt, deplinătatea preoţiei. La hirotonie, slujirea comună a episcopilor exprimă unitatea Bisericii şi identitatea ei cu comuniunea Apostolilor. Ei îşi pun mâinile asupra celui care va fi hirotonit şi invocă Duhul Sfânt, deoarece în mod unitar sunt capabili să transmită oficiul episcopului. Totuşi, ei fac aceasta în cadrul rugăciunii comunităţii.
(29) Prin hirotonia sa, episcopul primeşte toate puterile care sunt necesare spre împlinirea misiunilor lui. Condiţiile canonice ale exercitării funcţiunilor episcopului şi ale instalării sale în Biserica locală vor fi dezbătute ulterior de Comisie.
(30) Darurile care sunt conferite (la hirotonie) îl sfinţesc pe primitor, în mod valabil, în slujba Bisericii. Acesta este un punct al învăţăturii tradiţionale în Răsărit şi în Apus şi prin aceasta se stabileşte că în cazul unor măsuri disciplinare împotriva unui episcop şi al reinstalării lui canonice, nu urmează o rehirotonire. În această situaţie, precum şi în toate punctele esenţiale care privesc hirotonia, Bisericile noastre au o învăţătură şi practică comună, chiar dacă obiceiurile privind unele cerinţe canonice şi disciplinare, ca de exemplu celibatul, pot fi diferite din motive pastorale şi spirituale.
(31) Dar slujirea bisericească se exercită prin diferite funcţiuni; acestea se împlinesc în dependenţă reciprocă; nici una n-ar putea să o substituie pe cealaltă. Acestea sunt valabile mai ales pentru funcţiunile principale ale episcopului, ale preotului şi ale diaconului şi pentru funcţiunile laicilor care, toate împreună, dau forma comunităţii euharistice.
(32) În toată istoria Bisericilor noastre femeile au jucat un rol fundamental; aceasta se referă nu numai la Născătoarea de Dumnezeu, la sfintele femei amintite în Noul Testament, ci şi la numeroasele sfinte pe care le venerăm şi la multe alte femei care au slujit Biserica până în ziua de astăzi. Harismele lor proprii sunt foarte importante pentru zidirea trupului lui Hristos. Dar Bisericile noastre rămân fidele tradiţiei teologice şi istorice potrivit căreia se hirotonesc numai bărbaţi.
(33) Aşa cum Apostolii au întemeiat primele comunităţi în care-L propovăduiau pe Hristos, săvârşeau Euharistia, conduceau pe cei botezaţi la o comuniune crescândă cu Hristos şi întreolaltă, tot aşa şi episcopul, aşezat în Biserică de acelaşi Duh, a continuat să propovăduiască aceeaşi Evanghelie, să prezideze aceeaşi slujbă euharistică, să slujească unităţii şi la aceleaşi comunităţi. El este, astfel, în mijlocul fraţilor lui, imaginea (icoana) lui Hristos cel slujitor.
(34) Întrucât în slujba euharistică Biserica se descoperă în toată deplinătatea, tot aşa rolul episcopului şi al preotului este pus în lumină în faptul prezidării slujbei euharistice.
(35) Credincioşii împreună cu Hristos îşi aduc prinosul lor în slujba euharistică, ca preoţie împărătească. Ei fac aceasta în baza actelor slujitorilor care Îl fac pe Hristos prezent în mijlocul lor, pe Cel Care propovăduieşte cuvântul, Care preface, prin puterea Duhului, pâinea şi vinul în trupul şi sângele Său, Care îi incorporează în Sine şi le oferă viaţa Sa. Mai departe, rugăciunea şi jertfa poporului incorporat în Hristos, se cuprinde oarecum în rugăciunea de mulţumire şi în aducerea darurilor de către episcop.
(36) Euharistia concretizează unitatea comunităţii creştine. Ea scoate în evidenţă şi unitatea tuturor Bisericilor care slujesc în adevăr, dar şi unitatea peste secole a tuturor Bisericilor cu comunitatea Apostolilor, de la începuturi până astăzi. Ea se aftă în legătură, dincolo de istorie, cu marea comunitate a Apostolilor, a martirilor, a mărturisitorilor din toate timpurile, adunaţi în jurul Mielului. Astfel, slujba euharistică, nucleul slujirii episcopale, actualizează deja lumea viitoare: Biserica adunată în comuniune, se oferă Tatălui în Duhul prin Fiul.
(37) Cel care prezidează slujba euharistică are responsabilitatea de a păstra comunitatea în fidelitate faţă de credinţa apostolică şi să o conducă spre viaţa cea nouă. El este slujitorul ei şi păstorul ei. Episcopul conduce şi întreaga viaţă liturgică a Bisericii sale locale şi, după exemplul personal, ea devine o comunitate de rugăciune. El prezidează rugăciunea ei şi se roagă neîncetat pentru toţi aceia pe care Domnul i-a încredinţat lui, fiindcă ştie că de fiecare în parte va da seamă în faţa scaunului de judecată al lui Dumnezeu.
(38) Lui îi revine, de asemenea, să vegheze ca poporul său să primească, prin predică şi cateheză, adevăratul conţinut al cuvântului lui Dumnezeu care a fost transmis, o dată pentru totdeauna, de Apostoli. El este într-adevăr primul responsabil de propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu în dioceza sa.
(39) El are datoria să conducă poporul la propovăduirea mântuirii dăruite de lisus Hristos la toţi oamenii şi această propovăduire să îmbrace forma mărturiei vii. Lui îi revine datoria să administreze Biserica sa, rămânând în fidelitate faţă de chemarea creştină şi sarcinile ce rezultă din ea. În toate aceste cazuri, însă, el rămâne totuşi un membru al Bisericii, chemat la sfinţenie şi dependent de lucrarea de mântuire a acestei Biserici, aşa cum spunea Sf. Augustin comunităţii lui: “Pentru voi sunt episcop, cu voi sunt creştin”. La hirotonie, episcopul îşi împropriază credinţa întregii Biserici pe care o mărturiseşte în mod festiv şi devine tată în măsura în care el devine fiu, în adevăratul înţeles al cuvântului, prin această mărturisire. Pentru un episcop este esenţial de a fi tatăl poporului său.
(40) Episcopii ca urmaşi ai Apostolilor sunt responsabili pentru comuniunea în credinţa apostolică şi pentru credincioşia faţă de cerinţele unei vieţi după Evanghelie.
(41) În prezidarea comunităţii euharistice, rolul episcopului îşi atinge deplinătatea; preoţii formează colegiul care îl înconjoară la această slujbă. Ei exercită responsabilităţile încredinţate lor de către episcop, adică să săvârşească tainele, să înveţe cuvântul lui Dumnezeu şi să conducă comunitatea în comuniune adâncă şi neîntreruptă cu el. Diaconul este subordonat slujirii episcopului şi preotului şi serveşte ca element de legătură între ei şi comunitatea credincioşilor.
(42) Preotul hirotonit de episcop şi dependent de acesta, este trimis spre plinirea anumitor misiuni; el este trimis, mai ales, într-o parohie spre a fi păstorul ei: prezidează Euharistia care se săvârşeşte pe altar (sfinţit de episcop), administrează tainele la comunitate; propovăduieşte Evanghelia şi instruieşte, are misiunea să păstreze în unitate harismele poporului (laos); apare ca întâistătătorul comunităţii euharistice locale; întreaga dioceză este o comuniune de comunităţi euharistice.
(43) Diaconatul se exercită în slujba episcopului şi preotului la Liturghie, în slujba evanghelizării şi diaconiei caritabile.
IV. Succesiunea apostolică
(44) În istorie lucrează una şi aceeaşi slujire a lui Hristos şi a Apostolilor. Această activitate înseamnă pornirea spre lumea viitoare în puterea Duhului Sfânt şi în fidelitate faţă de ceea ce Apostolii au transmis din ceea ce lisus a făcut şi a învăţat.
(45) Importanţa acestei succesiuni apostolice rezultă şi din faptul că tradiţia apostolică aparţine comunităţii şi nu numai unui individ izolat care este hirotonit episcop. Succesiunea apostolică este transmisă mai departe prin Bisericile locale (“în fiecare oraş” după expresia lui Hegesip, “pe baza înrudirii în învăţătură” cum spune Tertulian în De prescriptione 32, 6). Este vorba, aşadar, de o succesiune de persoane în comunităţi, căci Una Sancta înseamnă comuniunea de Biserici locale şi nu de indivizi izolaţi. În această taină a koinoniei se reliefează slujirea episcopului ca centru al succesiunii apostolice.
(46) Aşa cum am spus deja în Documentul de la München, “succesiunea apostolică este ceva mai mult decât o simplă transmitere de puteri. Ea înseamnă continuitate într-o Biserică în ceea ce priveşte credinţa apostolică, în comuniune cu celelalte Biserici care mărturisesc aceeaşi credinţă. «Scaunul» (catedra) joacă un rol decisiv la includerea episcopului în apostolicitatea bisericească” (Documentul de la München, II, 4). Noi vrem să evidenţiem faptul că termenul “catedra” este folosit aici în sensul prezenţei episcopului în fiecare Biserică locală.
(47) “Pe de altă parte, odată hirotonit, episcopul devine în Biserica sa garantul apostolicităţii, acela care o reprezintă în comuniunea Bisericilor, legătura cu celelalte Biserici. De aceea, în Biserica sa, orice Euharistie nu se poate săvârşi cu adevărat decât de el sau de un preot în comuniune cu el. Menţionarea sa în anafora este esenţială” (Ibidem).
(48) “Legătura cu comunitatea apostolică îi uneşte pe episcopii care asigură episcopatul Bisericilor locale, cu colegiul Apostolilor” (Idem, III, 4). Astfel episcopii sunt înrădăcinaţi, odată pentru totdeauna, în turma Apostolilor prin care Duhul Sfânt mărturiseşte credinţa. Cei doisprezece sunt, într-adevăr, în mod unic, baza Bisericii. Cu toate acestea, a fost necesar ca ceilalţi oameni să facă vizibilă prezenţa lor inalienabilă. Astfel se asigură legătura fiecărei comunităţi atât cu comunitatea primară, cât şi cu comunitatea timpurilor de pe urmă.
(49) Prin hoirotonia sa, fiecare episcop devine urmaş al Apostolilor şi reprezintă Biserica pe care el o conduce şi are privilegiile (presbeîa) acestei Bisericii faţă de celelalte Biserici.
(50) Episcopul inclus în numărul celor cărora le-a fost încredinţată responsabilitatea specială în lucrarea de mântuire, şi astfel între urmaşii Apostolilor, trebuie să transmită mai departe învăţătura lor şi să se asemene lor cu toată viaţa sa. Irineu exprimă acest lucru astfel: “Acolo unde s-a coborât harul lui Dumnezeu se propovăduieşte adevărul, adică la aceia unde există succesiune în Biserică de la Apostoli, viaţă ireproşabilă şi curăţie nedeformată a cuvântului” (Adv. haer., IV, 26, 5). Între misiunile esenţiale ale episcopului se numără şi acelea de a fi martor şi apărător al credinţei în Biserica sa şi instrumentul de menţinere a ei în fidelitate apostolică. Succesiunea apostolică înseamnă şi continuitate în străduinţele şi suferinţele Apostolilor pentru Evanghelie şi pentru apărarea poporului încredinţat fiecărui episcop. După cuvintele primei epistole a lui Petru, succesiunea apostolică este şi o succesiune în milostenie şi înţelegere, în apărarea celor slabi, şi în grijă continuă faţă de cei supuşi lui; astfel episcopul devine modelul turmei (cf. I Petru 5, 1-4; II Cor. 4, 8-11; I Tim. 4, 12; Tit. 2, 7).
(51) Dincolo de acestea, episcopului îi revine ca prin slujirile şi misiunile sale să organizeze şi să coordoneze viata Bisericii. Îi revine şi să vegheze asupra alegerii acelora care vor trebui să preia responsabilităţi în dioceza sa. Comuniunea frăţească cere ca toate mădularele, slujitori şi laici, să asculte reciproc pentru binele poporului lui Dumnezeu.
(52) În decursul istoriei, Biserica în Răsărit şi în Apus a cunoscut forme diferite ale exercitării comuniunii dintre episcopi: schimb de scrisori, vizite ale unei Biserici la o alta, dar în special viaţa sinodală sau conciliară. Din primele secole s-a format o diferenţiere sau o ordonare în rang între Bisericile întemeiate mai curând şi cele întemeiate mai târziu, între Bisericile-mamă şi Bisericile-fiică, între Bisericile din capitale şi cele de la margine. Această ordine sau taxis a primit expresie canonică în hotărârile sinoadelor, mai ales în acelea care au fost acceptate în totalitatea Bisericilor din Răsărit şi din Apus. În primul rând acestea sunt canoanele 6 şi 7 ale sinodului I de la Niceia (325), canonul 3 al primului sinod din Constantinopol, respectiv al II-lea ecumenic (381), canonul 28 din Calcedon, adică sinodul IV ecumenic (451), ca şi canoanele 3, 4 şi 5 din Sardica (343) şi primul canon al sinodului din Sf. Sofia (879 – 880). Chiar dacă aceste canoane nu au fost înţelese în acelaşi fel în Răsărit şi Apus, ele aparţin totuşi moştenirii Bisericii. Ele au conferit episcopilor unor importante scaune mitropolitane sau unor Biserici mai mari, un loc privilegiat în organizarea vieţii sinodale a Bisericii. Aşa s-a născut pentarhia: Roma, Constantinopolul, Alexandria, Antiohia şi Ierusalimul, la care s-au adăugat apoi, în decursul istoriei, alţi arhiepiscopi, mitropoliţi, primaţi şi patriarhi.
(53) Modul sinodal de manifestare al episcopilor s-a evidenţiat mai ales în discutarea problemelor care priveau mai multe Biserici locale sau chiar totalitatea Bisericii. Forma acestuia a putut să difere după timp şi spaţiu, dar caracteristica a fost de a face vizibilă şi activă viaţa Bisericii prin conlucrarea episcopilor sub conducerea aceluia pe care ei l-au recunoscut ca primul dintre ei. În concret, după canonul 34 apostolic intrat în tradiţia canonică a Bisericilor noastre, primul dintre episcopi se decide numai în acord cu ceilalţi episcopi, iar aceştia nu iau nici o decizie importantă fără acordul primului episcop.
(54) La sinoadele ecumenice care, în momentele critice, se întruneau în Duhul Sfânt, episcopii Bisericii au luat, cu autoritate supremă, decizii dogmatice şi canonice pentru a păstra tradiţia Apostolilor în condiţii istorice care ameninţau nemijlocit credinţa, unitatea şi lucrarea sfinţeniei întregului popor al lui Dumnezeu, punând în joc, astfel, existenţa Bisericii însăşi şi fidelitatea faţă de Întemeietorul ei, lisus Hristos.
(55) In această perspectivă a comuniunii Bisericilor locale s-ar putea privi tema primatului în întreaga Biserică şi, mai ales, tema primatului episcopului Romei care reprezintă o diferenţă dificilă între noi şi care va fi dezbătută ulterior.