International Dialogue: Ravenna 2007
Consecințele ecleziologice și canonice ale naturii sacramentale a Bisericii. Comuniune eclezială, conciliaritate și autoritate

Introducere

1. „Ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m‑ai trimis” (In 17,21). Îi mulțumim lui Dumnezeu întreit care ne‑a reunit pe noi, membrii Comisiei Mixte pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Catolică Romană și Biserica Ortodoxă, ca să putem răspunde împreună în ascultare față de această rugăciune a lui Isus. Suntem conștienți că dialogul nostru ia un nou început într‑o lume care în timpurile recente este profund schimbată. Pro­cesul de secularizare și de globalizare ca și provocările făcute de noi întâlniri între creștini și credincioși de alte religii cer cu urgență reînnoită de la ucenicii lui Cristos să dea mărturie despre credința lor, despre iubirea lor și despre speranța lor. Fie ca Duhul lui Cristos înviat să permită inimii și minții noastre să aducă roadele unității în relațiile dintre Bisericile noastre, ca să putem sluji împreună unitatea și pacea întregii familii umane. Fie ca același Duh să ne con­ducă la exprimarea deplină a comuniunii ecleziale, pe care noi o recunoaștem cu recunoștință ca un dar minunat al lui Dumnezeu făcut lumii, un mister a cărui fru­musețe strălucește, în special, în sfințenia la care cu toții suntem chemați.

2. Conform Planului adoptat în prima întâlnire de la Rodi, în anul 1980, Comisia Mixtă începuse să trateze misterul koinoniei ecleziale în lumina miste­rului Sfintei Treimi și al Euharistiei. Acest lucru a permis să se înțeleagă mai profund comuniunea eclezială atât la nivelul comunității locale adunată în jurul episcopului său, cât și la nivelul relațiilor dintre episcopi și dintre Bisericile locale asupra cărora fiecare [episcop] prezidează în comuniune cu Bise­rica una a lui Dumnezeu care se extinde prin univers (cf. Documentul de la Monaco, 1982). În intenția de a clarifica natura comuniunii, Comisia Mixtă subli­niase relația existentă între credință, sacramente – cu atenție specială față de cele trei sacramente ale inițierii creștine – și unitatea Bisericii (cf. Docu­mentul de la Bari, 1987). După aceea, studiind sacramentul Preoției în structura sacramentală a Bisericii, comisia indicase clar rolul succesiunii apostolice ca garant al koinoniei întregii Biserici și continuitatea ei cu apos­tolii, în orice timp și în orice loc (cf. Documentul de la Valam, 1988). Din anul 1990 până în anul 2000, argumentul principal discutat de comisie a fost „unia­tismul” (Documentul de la Balamand, 1993; Docu­mentul de la Baltimore, 2000), argument pe care Comisia Mixtă îl va lua în considerare într‑un viitor apropiat. Ea tratează actualmente tema ridicată în con­cluzia Documentului de la Valam și reflectează asupra comuniunii ecleziale, conciliarității și autorității.

3. Pe baza acestor afirmații comune ale credinței noastre, trebuie acum să vedem consecințele ecle­zio­logice și canonice care derivă din natura sacra­men­tală a Bisericii. Deoarece Euharistia, în lumina miste­rului trinitar, constituie criteriul vieții ecleziale în întregimea sa, în ce mod structurile instituționale reflectă în mod vizibil misterul acestei koinonia? Deoarece Biserica una și sfântă este realizată în fiecare Biserică locală care celebrează Euharistia și, în același timp, în koinoniatuturor Bisericilor, în ce mod viața Bisericii manifestă această structură sacramentală?

4. Unitate și multiplicitate, relația dintre Biserica una și multele Biserici locale, această relație consti­tutivă a Bisericii pune și ea chestiunea relației dintre autoritate, inerentă oricărei instituții ecleziale, și con­ciliaritate, care derivă din misterul Bisericii comu­niune. Deoarece termenii „autoritate” și „conciliaritate” cuprind un spațiu foarte vast, vom începe cu definirea modului în care noi îi înțelegem.

I. Fundamentele conciliarității și autorității

1. Conciliaritatea

5. Termenul „conciliaritate” sau „sinodalitate” derivă din cuvântul „conciliu” (synodos în greacă, concilium în latină), care denotă mai ales o adunare de episcopi care exercită o responsabilitate deosebită. Totuși este posibilă înțelegerea termenului și într‑o accepțiune mai largă, în sensul tuturor membrilor Bisericii (cf. cuvântul rusesc sobornost). Prin urmare, vom vorbi mai întâi despre „conciliaritate” în semni­ficația ei, conform căreia fiecare mădular al trupului lui Cristos, în virtutea Botezului, are spațiul său și propria sa responsabilitate în koinonia (communio în latină) euharistică. Astfel, conciliaritatea reflectă misterul trinitar și își are fundamentul ultim în acest mister. Cele trei persoane ale Sfintei Treimi sunt „enu­merate”, așa cum afirmă sfântul Vasile cel Mare (Despre Duhul Sfânt, 45), fără ca desemnarea ca „a doua” sau „a treia” persoană să implice o dimi­nuare sau o subordonare. În mod analog, există o ordine și între Bisericile locale, care totuși nu implică ine­galitate în natura lor eclezială.

6. Euharistia manifestă koinonia trinitară actua­li­zată în credincioși ca o unitate organică din mai mulți membri, fiecare dintre ei are o carismă, o slujire sau un minister propriu, care sunt necesare, în varie­tatea și în diversitatea lor, pentru edificarea tuturor în unicul trup eclezial al lui Cristos (cf. 1Cor 12,4‑30). Toți sunt chemați, sunt angajați și sunt făcuți respon­sabili – fiecare în mod diferit, dar totuși nu mai puțin efectiv – în îndeplinirea comună a acțiunilor care, prin intermediul Duhului Sfânt, fac prezentă în Biserică slujirea lui Cristos, „calea, adevărul și viața” (In 14,6). Astfel este realizată în neamul omenesc misterul comuniunii mântuitoare cu Sfânta Treime.

7. Întreaga comunitate și fiecare persoană care face parte din ea are „conștiința Bisericii” (ekkle­siastikè syneidesis), cum este definită ea de teologia greacă, sau sensus fidelium, conform terminologiei latine. În virtutea Botezului și a Mirului (sau Mirungerii), fiecare membru al Bisericii exercită o formă de auto­ritate în trupul lui Cristos. În acest sens, toți cre­din­cioșii (și nu numai episcopii) sunt responsabili pentru credința mărturisită în momentul Botezului lor. Conform învățăturii pe care o împărțim în comun, ansamblul poporului lui Dumnezeu, primind „ungerea de la Cel Sfânt” (1In 2,20.27), în comuniune cu păstorii lor, nu poate greși în materie de credință (cf. In 16,13).

8. În proclamarea credinței Bisericii și în clari­fi­carea normelor comportamentului creștin, episcopii, din orânduire divină, au o misiune specifică. „Ca succesori ai apostolilor, episcopii sunt responsabili ai comuniunii în credința apostolică și a fidelității față de exigențele unei vieți conforme cu evan­ghelia” (Documentul de la Valam, nr. 40).

9. Conciliile constituie principalul mod de exer­citare a comuniunii între episcopi (cf. Documentul de la Valam, nr. 52). De fapt, „alipirea de comu­niunea apostolică îi obligă pe toți episcopii între ei, legând épiskopè din Bisericile locale de colegiul apostolilor. Și ei formează un colegiu înrădăcinat de Duhul Sfânt în acel „o dată pentru totdeauna” al grupului apostolic, martor al credinței în mod unic. Aceasta înseamnă că nu numai ei ar trebui să fie uniți între ei în credință, caritate, misiune, recon­ciliere, ci că ei au în comun aceeași responsabilitate și aceeași slujire adusă Bisericii” (Documentul de la Monaco, nr. 4).

10. Această dimensiune conciliară a vieții Bise­ricii aparține de cea mai profundă natură a ei. Aceasta echivalează cu a spune că ea este întemeiată pe voința lui Cristos pentru cei care‑l urmează (cf. Mt 18,15‑20), deși realizările sale canonice sunt în mod necesar determinate și de istoria și de contextul social, politic și cultural. Definită în acest mod, dimensiunea conci­liară a Bisericii trebuie să fie prezentă în cele trei niveluri ale comuniunii ecleziale, local, regional și universal: la nivelul local al diecezei încredințate episcopului; la nivelul regional al unui ansamblu de Biserici locale cu episcopii lor, care „îl recunosc pe cel care este cel dintâi dintre ei” (Canonul aposto­lic, 34); la nivelul universal, cei care sunt primii (protoi) în diferitele regiuni, împreună cu toți episcopii, colaborează pentru ceea ce se referă la totalitatea Bisericii. În afară de acest nivel, protoi trebuie să‑l recunoască pe cel care este cel dintâi între ei.

11. Biserica există în multe locuri diferite, ceea ce manifestă catolicitatea ei. Fiind „catolică”, ea este un organism viu, trupul lui Cristos. Fiecare Bi­se­rică locală, dacă este în comuniune cu celelalte Biserici locale, este o manifestare a Bisericii lui Dum­nezeu, una și indivizibilă. A fi „catolică” înseamnă deci a fi în comuniune cu unica Biserică din toate timpurile și în orice loc. Din acest motiv, a rupe comuniunea euharistică înseamnă a răni una dintre caracteristicile esențiale ale Bisericii, catolicitatea ei.

2. Autoritatea

12. Când vorbim de autoritate, ne referim la exousia, așa cum o descrie Noul Testament. Autoritatea Bisericii derivă de la capul și Domnul ei, Isus Cristos. Pri­mind autoritatea sa de la Dumnezeu Tatăl, Cristos, după învierea sa, a împărtășit‑o, prin intermediul Duhului Sfânt, cu apostolii (cf. In 20,22). Prin inter­mediul lor, ea a fost transmisă episcopilor, succe­so­rilor lor și, prin intermediul lor, întregii Biserici. Domnul nostru Isus Cristos a exercitat această autoritate în diferite moduri prin care, până la împlinirea sa esca­tologică (cf. 1Cor 15,24‑28), împărăția lui Dumnezeu se manifestă lumii: învățând (cf. Mt 5,2; Lc 5,3), săvârșind minuni (cf. Mc 1,30‑34; Mt 14,35‑36), alungând duhurile necurate (cf. Mc 1,27; Lc4,35‑36), iertând păcatele (cf. Mc 2,10; Lc 5,24) și călău­zindu‑i pe discipolii săi pe calea mântuirii (cf. Mt 16,24). În conformitate cu mandatul primit de la Cristos (cf. Mt 28,18‑20), exercitarea autorității proprie aposto­lilor și apoi episcopilor cuprinde proclamarea și învă­țătura evangheliei, sfințirea prin intermediul sacra­mentelor, îndeosebi Euharistia, și conducerea pasto­rală a celor care cred (cf. Lc 10,16).

13. Autoritatea în Biserică îi aparține lui Isus Cristos însuși, singurul cap al Bisericii (cf. Ef 1,22; 5,23). Prin intermediul Duhului său Sfânt, Biserica, în calitate de trup al său, este părtașă la autoritatea lui (cf. In 20,22‑23). Scopul autorității în Biserică este de a aduna întreaga omenire în Isus Cristos (cf. Ef 1,10; In 11,52). Autoritatea, legată de harul primit prin hirotonire, nu este posesie privată a celor care o primesc, nici nu este ceva pe care comunitatea o delegă; dimpotrivă, este un dar al Duhului Sfânt destinat slujirii (diakonia) comunității și niciodată nu este exercitată în afara ei. Exercitarea ei presu­pune participarea întregii comunități, episcopul fiind în Biserică și Biserica în episcop (cf. Ciprian de Cartagina, Scrisori, 66,8).

14. Exercitarea autorității îndeplinite în Biserică, în numele lui Cristos și prin intermediul puterii Duhului Sfânt, trebuie să fie – în orice formă a sa și la toate nivelurile– o slujire (diakonia) de iubire, ase­menea cu aceea care a fost a lui Cristos (cf. Mc 10,45; In 13,1‑16). Autoritatea despre care vorbim, deoarece exprimă autoritatea divină, poate să subziste în Biserică numai în iubirea dintre cel care o exercită și cei care sunt supuși ei. De aceea, este vorba de o autoritate fără dominare, fără constrângere fie ea fizică sau morală. Ca participare la exousia a Domnului răstignit și preamărit, căruia i‑a fost dată orice auto­ritate în cer și pe pământ (cf. Mt 28,18), ea poate și trebuie să ceară ascultare. În același timp, datorită întrupării și a crucii, ea este în mod radical diferită de cea exercitată de conducătorii națiunilor și de cei mari din această lume (cf. Lc 22,25‑27). Deși este în afara oricărei îndoieli că autoritatea este încre­din­țată unor persoane care, din cauza slăbiciunii și a păcatului, sunt adesea tentate să abuzeze de ea, cu toate acestea, prin însăși natura sa, identificarea evanghelică a auto­rității cu slujirea constituie o normă fundamentală pentru Biserică. Pentru creștini, a conduce echivalează cu a sluji. Rezultă că exercitarea și eficacitatea spi­rituală a autorității ecleziale sunt asigurate prin con­simțământul liber și colaborarea voluntară. La un nivel personal, aceasta se traduce în ascultarea față de autoritatea Bisericii pentru a‑l urma pe Cristos, care a fost în mod iubitor ascultător față de Tatăl până la moarte și încă moartea pe cruce (cf. Fil 2,8).

15. Autoritatea în Biserică se întemeiază pe cuvântul lui Dumnezeu, care este prezent și viu în comu­ni­tatea discipolilor. Scriptura este cuvântul revelat al lui Dumnezeu, așa cum Biserica – prin intermediul Duhului Sfânt prezent și activ în ea – a perceput‑o în tradiția vie primită de la apostoli. Centrul de greu­tate al acestei tradiții este Euharistia (cf. 1Cor 10,16‑17; 11,23‑26). Autoritatea Scripturii derivă din faptul că este cuvântul lui Dumnezeu care, citit în Biserică și de către Biserică, transmite evanghelia mântuirii. Prin intermediul Scripturii, Cristos se adresează comu­nității adunate și inimii fiecărui credincios. Biserica, prin Duhul Sfânt prezent în ea, interpretează în mod autentic Scriptura, răspunzând nevoilor timpurilor și locurilor. Cutuma constantă în concilii de a întrona evangheliile în centrul adunării atestă prezența lui Cristos în cuvântul său, care constituie punctul necesar de referință pentru toate dezbaterilor și deciziile lor, și afirmă, în același timp, autoritatea exercitată de Biserică în interpretarea acestui cuvânt al lui Dumnezeu.

16. În economia sa divină, Dumnezeu vrea ca Bise­rica lui să aibă o structură orientată spre mântuire. De această structură esențială aparțin credința mărtu­risită și sacramentele celebrate în succesiunea apos­tolică. Autoritatea în comuniunea eclezială este legată de această structură esențială: exercitarea ei este re­glementată de canoanele și de statutele Bisericii. Unele dintre aceste reguli pot fi aplicate în mod diferit, în funcție de nevoile comuniunii ecleziale, în timpuri și locuri diferite, însă cu condiția ca struc­tura esențială a Bisericii să fie mereu respectată. De aceea, așa cum comuniunea în sacramente presu­pune comuniunea în aceeași credință (cf. Documentul de la Bari, nr. 29‑33), în același mod, pentru a fi comuniune eclezială deplină, trebuie să existe între Bisericile noastre recunoașterea reciprocă a legis­lațiilor canonice în diversitățile lor legitime.

II. Tripla actualizare a conciliarității și a autorității

17. După ce am evidențiat fundamentele pe care se sprijină conciliaritatea și autoritatea în Biserică și după ce am prezentat complexitatea conținutului acestor termeni, acum trebuie să răspundem la urmă­toarele întrebări: în ce mod elementele instituțio­nale ale Bisericii exprimă în mod vizibil și sunt în slujba misterului koinoniei? În ce mod structurile canonice ale Bisericii exprimă viața lor sacra­men­tală? Pentru a răspunde, am deosebit trei niveluri ale instituțiilor ecleziale: nivelul Bisericii locale în jurul episcopului, nivelul unei regiuni care cuprinde un anumit număr de Biserici locale limitrofe și nivelul întregului pământ locuit (oikumene), care cuprinde toate Bisericile locale.

1. Nivelul local

18. Biserica lui Dumnezeu există acolo unde este o comunitate adunată de Euharistie, prezidată, direct sau prin preoții săi, de un episcop hirotonit în mod legitim în succesiunea apostolilor, care învață credința primită de la apostoli, în comuniune cu ceilalți episcopi și cu Bisericile lor. Rodul acestei Euharistii și al acestei slujiri constă în a aduna într‑o comuniune autentică de credință, de rugăciune, de misiune, de iubire fraternă și de ajutor reciproc pe toți cei care l‑au primit pe Duhul lui Cristos la Botez. Această comuniune este cadrul în care este exer­citată toată autoritatea eclezială. Comuniunea este criteriul acestei exercitări.

19. Fiecare Biserică locală are ca misiune să fie, prin harul lui Dumnezeu, un loc în care Dumnezeu este slujit și cinstit, unde este vestită evanghelia, sunt celebrate sacramentele, un loc în care credinciosul se angajează să aline lipsurile din lume și unde fiecare credincios poate găsi mântuirea. Ea este lumina lumii (cf. Mt 5,14‑16), plămada (cf. Mt 13,33), comu­nitatea sacerdotală a lui Dumnezeu (cf. 1Pt 2,5.9). Normele canonice care o conduc au scopul de a garanta această misiune.

20. În virtutea aceluiași Botez, care face din ei mădulare ale lui Cristos, fiecare persoană botezată este chemată, conform darurilor unicului Duh Sfânt, la slujire în comunitate (cf. 1Cor 12,4‑27). De aceea, prin intermediul comuniunii, care îi pune pe toții membrii unii în slujba altora, Biserica locală apare deja „sinodală” sau „conciliară” în structura sa. Această „sinodalitate” nu rezultă numai în relația de soli­daritate, în asistența reciprocă și în comple­men­tari­tatea pe care diferiții slujitori hirotoniți o au între ei. Fără îndoială, prezbiteriul este sfatul episcopului (cf. Ignațiu de Antiohia, Către credincioșii din Tralle, 3), iar diaconul este „mâna dreaptă” a lui (Didascalia apostolorum, 2, 28, 6), în așa fel încât, conform reco­mandării sfântului Ignațiu de Antiohia, orice lucru să se facă în concert (cf. Ef 6). Totuși, sinodalitatea, așa cum cere comuniunea eclezială, îi privește și pe toți membrii comunității în ascultarea față de epis­cop, care este protos și cap (kephale) al Bisericii locale. Conform tradițiilor orientale și occidentale, parti­ci­pa­rea activă a laicatului, bărbați și femei, a mem­brilor comunităților monastice și a persoanelor con­sacrate, se realizează în dieceză și în parohie prin diferite forme de slujire și de misiune.

21. Carismele membrilor comunității au origine în unicul Duh Sfânt și sunt orientate spre binele tuturor. Acest fapt scoate evidențiază atât exigențele, cât și limitele autorității fiecăruia în Biserică. Nu ar trebui să existe nici pasivitate, nici înlocuire de funcții, nici neglijență, nici samavolnicia unuia asupra altuia. Toate carismele și slujirile Bisericii converg în unitate sub slujirea episcopului, care slujește comuniunea Bisericii locale. Toți sunt chemați de Duhul Sfânt să se reînnoiască în sacramente și să răspundă într‑o convertire (metanoia) constantă, în așa fel încât să fie garantată comuniunea lor în adevăr și în caritate.

2. Nivelul regional

22. Deoarece Biserica revelează catolicitatea ei în synaxis a Bisericii locale, această catolicitate trebuie să se manifeste efectiv în comuniunea cu celelalte Biserici care mărturisesc aceeași credință aposto­lică și împărtășesc aceeași structură eclezială fundamen­tală, începând de la cele care sunt vecine între ele în virtutea responsabilității lor comune pentru misiune în regiunea din care fac parte (cf. Documentul de la Monaco, III, nr. 3; Documentul de la Valam, nr. 52‑53). Comuniunea între Biserici este exprimată în hiroto­nirea episcopilor. Această hirotonire este conferită conform ordinii canonice de trei sau mai mulți episcopi, și cel puțin de doi (cf. Conciliul din Niceea, can. 4), care acționează în numele trupului eclezial și al poporului lui Dumnezeu, primind și ei înșiși slujirea lor de la Duhul Sfânt prin intermediul impu­nerii mâinilor în succesiunea apostolică. Atunci când acest lucru este făcut în conformitate cu canoa­nele, este garantată comuniunea între Biserici în dreapta credință, în sacramente și în viața eclezială, așa cum este garantată comuniunea vie cu generațiile precedente.

23. O atare comuniune efectivă între Bisericile locale, fiecare dintre ele fiind Biserica Catolică într‑un loc determinat, a fost exprimată de unele prac­tici: participarea episcopilor din sediile limitrofe la hirotonirea unui episcop pentru Biserica locală; invi­tația adresată unui episcop determinat dintr‑o altă Biserică să concelebreze în synaxis a Bisericii locale; primirea extinsă la credincioșii din aceste Biserici să împărtășească masa euharistică; schimbul de scri­sori cu ocazia unei hirotoniri, ca și oferirea asistenței materiale.

24. Un canon acceptat în Orient și în Occident exprimă relația dintre Bisericile locale într‑o regiune determinată: „Episcopii din fiecare națiune (ethnos) trebuie să‑l recunoască pe cel care este primul (protos) între ei și să‑l considere capul lor (kephale) și să nu facă nimic important fără consimțământul său (gnome); fiecare episcop poate să facă numai ceea ce se referă la dieceza sa (paroikia) și la teritoriile care depind de ea. Însă cel dintâi (protos) nu va face nimic fără consimțământul tuturor, deoarece în acest mod armonia (homonoia) va prevala și Dum­nezeu va fi lăudat prin intermediul Domnului în Duhul Sfânt” (Canonul apostolic, 34).

25. Această normă, care apare în diferite forme în tradiția canonică, se aplică la toate relațiile dintre episcopii dintr‑o regiune, atât cei dintr‑o provincie, cât și episcopii dintr‑o mitropolie sau dintr‑o patri­ar­hie. Aplicarea ei practică se poate vedea în sinoadele sau conciliile dintr‑o provincie, regiune sau patriarhie. Faptul că un sinod regional este compus mereu în mod esențial din episcopi, chiar și atunci când el cuprinde alți membri ai Bisericii, revelează natura autorității sinodale. Numai episcopii au voce delibe­rativă. Autoritatea unui sinod se bazează pe însăși natura slujirii episcopale și manifestă natura cole­gială a episcopatului în slujba comuniunii Bisericilor.

26. Un sinod (sau conciliu) implică în sine par­tici­parea tuturor episcopilor dintr‑o regiune. El este condus de principiul consimțământului și al armo­niei (homo­noia), care este exprimată de concele­bra­rea euharistică, așa cum reiese din doxologia finală a Canonului apostolic, 34, care a fost citat. Oricum rămâne faptul că fiecare episcop, în exercitarea îngri­jirii pastorale, este judecător și responsabil în fața lui Dumnezeu pentru chestiunile care se referă la die­ceza sa (cf. Ciprian de Cartagina, Scrisori, 55, 21); de aceea, el este păzitorul catolicității Bisericii sale locale și trebuie întotdeauna să se implice cu grijă în promovarea comuniunii catolice cu celelalte Biserici.

27. Rezultă că un sinod sau un conciliu regional nu are nici o autoritate asupra altor regiuni eclezias­tice. Cu toate acestea, schimbul de informații și consultările dintre reprezentanții diferitelor sinoade sunt o manifestare a catolicității, ca și a acelei asis­tențe și carități fraterne și reciproce care trebuie să constituie regula între toate Bisericile locale spre folosul mai mare al tuturor. Fiecare episcop este responsabil de întreaga Biserică împreună cu toții colegii săi în una și aceeași misiune apostolică.

28. În felul acesta, unele provincii ecleziastice au ajuns să întărească legăturile lor de responsa­bili­tate comună. Acesta constituie unul dintre factorii care, în istoria Bisericilor noastre, au condus la consti­tuirea patriarhiilor. Sinoadele patriarhale sunt conduse de aceleași principii ecleziologice și de aceleași norme canonice ale sinoadelor provinciale.

29. În secolele următoare, atât în Orient, cât și în Occident s‑au dezvoltat unele configurații noi ale comuniunii dintre Bisericile locale. Noi patriarhii și Biserici autocefale au fost înființate în Orientul creștin, iar recent, în Biserica latină a apărut un tip special de grupare a episcopilor: conferințele episco­pale. Acestea din urmă, dintr‑un punct de vedere ecle­ziologic, nu sunt simple subîmpărțiri admi­nis­tra­tive; ele exprimă spiritul de comuniune în Biserică, res­pec­tând, în același timp, diversitatea culturilor umane.

30. De fapt, independent de profilul și de regulile canonice ale sinodalității regionale, aceasta din urmă demonstrează că Biserica lui Dumnezeu nu este o comuniune de persoane sau de Biserici locale extir­pate din rădăcinile lor umane. În calitate de comu­nitate de mântuire, și pentru că această mântuire este „res­ta­urarea creației” (Irineu de Lyon, Adversus hae­reses, I, 36, 1), ea înglobează persoana umană în orice lucru care o leagă de realitatea umană așa cum a fost ea creată de Dumnezeu. Biserica nu este un amestec de indivizi; ea este alcătuită din comu­nități cu istorii, culturi și structuri sociale diferite între ele.

31. În Bisericile locale grupate între ele la nivel regional, catolicitatea apare sub adevărata sa lumină. Ea este o expresie a prezenței mântuirii nu într‑un univers nediferențiat, ci într‑o umanitate pe care Dum­nezeu a creat‑o și pe care vine să o mântuiască. În misterul mântuirii, natura umană este asumată în plinătatea ei și, în același timp, este vindecată de ceea ce păcatul a introdus în ea cu autosuficiența, orgoliul, incapacitatea de a avea încredere în ceilalți, agresi­vitatea, gelozia, invidia, falsitatea și ura. Koinonia eclezială este darul prin intermediul căruia toată ome­nirea este adunată împreună în Duhul Domnului înviat. Această unitate creată de Duhul Sfânt, departe de a cădea în uniformitate, cere și deci ferește – și, într‑o anumită manieră, crește – diversitatea și particularitatea.

3. Nivelul universal

32. Fiecare Biserică locală nu este numai în comu­­niune cu Bisericile vecine, ci și cu totalitatea Bisericilor locale, cu cele prezente actualmente în lume, cele care existau încă de la început, cele care vor exista în viitor, și cu Biserica aflată deja în glorie. În conformitate cu voința lui Cristos, Biserica este una și indivizibilă, este aceeași, mereu și în orice loc. Catolicii și ortodocșii mărturisesc împreună, în Crezul de la Niceea‑Constantinopol, că Biserica este una și catolică. Iar catolicitatea ei cuprinde nu numai diversitatea comunităților umane, ci și unitatea lor fundamentală.

33. Prin urmare, este clar că o singură și unică credință trebuie să fie mărturisită și trăită în toate Bisericile locale, pretutindeni trebuie să fie cele­brată una și aceeași Euharistie, și o singură și unică slujire apostolică trebuie să fie în acțiune în toate comu­ni­tățile. O Biserică locală nu poate să modifice Crezul, formulat de conciliile ecumenice, deși ea trebuie mereu „să dea răspunsuri adecvate noilor probleme, răspunsuri bazate pe Scripturi, în acord și conti­nui­tate esențială cu precedentele exprimări ale dog­melor” (Documentul de la Bari, nr. 29). În același fel, o Biserică locală nu poate modifica, cu o decizie unilaterală, un punct fundamental care se referă la forma ministerului, nici nu poate celebra Euharistia în izolare voluntară de celelalte Biserici locale fără a dăuna comuniunii ecleziale. Toate aceste lucruri se referă la însăși legătura de comuniune și deci la însăși existența Bisericii.

34. Chiar datorită acestei comuniuni, toate Bise­ricile, prin intermediul canoanelor, reglementează tot ceea ce se referă la Euharistie și la sacramente, la slujire și la hirotonire, la transmiterea (paradosis) și la învățătura (didaskalia) credinței. Se înțelege clar motivul pentru care sunt necesare în acest domeniu reguli canonice și norme disciplinare.

35. În evoluția istoriei, atunci când au apărut pro­bleme serioase cu privire la comuniunea uni­versală și armonia dintre Biserici – referitor la interpretarea autentică a credinței, sau la slujiri și la relația lor cu întreaga Biserică, sau la disciplina comună pe care o cere fidelitatea față de evanghelie – s‑a făcut recurs la conciliile ecumenice. Aceste concilii erau ecumenice nu numai datorită faptului că ele adunau împreună episcopii din toate regiunile și îndeosebi pe cei din cele cinci sedii mai mari conform ordinii antice (taxis): Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Ele erau ecumenice și pentru că deciziile lor doctrinare solemne și formulările lor comune de credință, în special, despre argu­mente cruciale, erau obligatorii pentru toate Bisericile și pentru toți credincioșii, pentru toate timpurile și toate locurile. Acesta este motivul pentru care deci­ziile conciliilor ecumenice rămân normative.

36. Istoria conciliilor ecumenice evidențiază caracteristicile care trebuie să fie considerate carac­teristicile lor speciale. Această chestiune trebuie să fie studiată ulterior în viitorul nostru dialog, ținând cont de evoluția structurilor ecleziale care a avut loc în secolele mai recente atât în Orient, cât și în Occident.

37. Caracterul ecumenic al deciziilor unui conciliu este recunoscut printr‑un proces de primire de o durată lungă sau scurtă, prin intermediul căruia poporul în ansamblul său – prin reflecție, discernământ, dezbatere și rugăciune – recunoaște în aceste decizii unica credință apostolică a Bisericilor locale, care a fost mereu aceeași și pentru care episcopii sunt învățătorii (didaskaloi) și păzitorii. Acest proces de receptare este interpretat diferit în Orient și în Occident, conform respectivelor lor tradiții canonice.

38. De aceea, conciliaritatea sau sinodalitatea implică mult mai mult decât niște episcopi reuniți în adunare. Ea implică și Bisericile lor. Primii sunt depozitarii credinței și dau glas credinței Biseri­cilor lor. Deciziile episcopilor trebuie să fie primite în viața Bisericilor, în special, în viața lor liturgică. Fiecare conciliu ecumenic acceptat ca atare, în semni­ficația proprie și deplină a termenului, este, prin urmare, o manifestare a comuniunii întregii Biserici și o slujire adusă ei.

39. Contrar sinoadelor diecezane și regionale, un conciliu ecumenic nu este o „instituție” a cărei frecvență poate să fie reglementată de canoane; mai curând este un „eveniment”, un kairos, inspirat de Duhul Sfânt, care conduce Biserica pentru ca ea să dea naștere în interiorul ei instituțiilor de care are nevoie și care îi corespund naturii sale. Această armo­nie dintre Biserică și concilii este așa de profundă, încât a făcut în așa fel că ambele Biserici – chiar și după ruptura dintre Orient și Occident, care făcea imposibilă convocarea de concilii ecumenice în sensul strict al termenului – au continuat să țină concilii de fiecare dată când apăreau crize serioase. Aceste concilii adunau episcopii din Bisericile locale în comuniune cu scaunul din Roma sau, respectiv, și deși înțelese în mod diferit, cu scaunul din Constan­tinopol. În Biserica Catolică Romană, unele dintre aceste concilii ținute în Occident erau considerate ecumenice. Această situație, care a constrâns cele două părți ale creștinătății să convoace concilii proprii pentru fiecare dintre ele, a favorizat disensiunile care au contribuit la înstrăinarea reciprocă. Trebuie să fie căutate mijloacele care vor permite restabilirea consensului ecumenic.

40. În timpul primului mileniu, comuniunea uni­versală a Bisericilor, în desfășurarea normală a eve­nimentelor, a fost menținută prin relațiile fraterne dintre episcopi. Aceste relații ale episcopilor între ei, între episcopi și respectivii lor protoi, și chiar între protoi în ordinea (taxis) canonică despre care dă măr­turie Biserica antică, a hrănit și consolidat comu­niu­nea eclezială. Istoria înregistrează consultări, scrisori și apeluri la sediile principale, în special, scaunul din Roma, care exprimă clar solidaritatea creată de koinonia. Dispozițiile canonice, cum ar fi introdu­cerea în diptice a numelor episcopilor din sediile principale și comu­nicarea mărturisirii de credință la ceilalți patriarhi cu ocazia alegerilor, erau expresii concrete de koinonia.

41. Ambele părți sunt de acord cu privire la faptul că această taxis canonică era recunoscută de toți în perioada Bisericii nedespărțite. În afară de aceasta, sunt de acord cu privire la faptul că Roma, ca Biserică ce „prezidează în caritate”, conform expresiei sfântului Ignațiu de Antiohia (Către romani, Prolog), ocupa primul loc în taxis, și că episcopul Romei este de aceea protos între patriarhi. Totuși, ei nu sunt de acord cu privire la interpretarea mărturiilor istorice din această perioadă în ceea ce privește prero­gati­vele episcopului Romei ca protos, chestiune înțe­leasă în moduri diferite deja în primul mileniu.

42. Conciliaritatea la nivel universal, exercitată în conciliile ecumenice, implică un rol activ al episcopului Romei, ca protos între episcopii din sediile majore, în consensul adunării episcopilor. Deși episcopul Romei nu a convocat conciliile ecumenice din primele secole și nu le‑a prezidat niciodată, el nu a fost mai puțin implicat strict în procesul deci­zional al acestor concilii.

43. Primatul și conciliaritatea sunt reciproc inter­dependente. Din acest motiv, primatul la diferitele niveluri ale vieții Bisericii, local, regional și universal, trebuie să fie considerat în contextul conciliarității și, în mod analog, conciliaritatea în contextul pri­matului. Cât privește primatul la diferitele niveluri, dorim să afirmăm următoarele puncte:

a) Primatul, la toate nivelurile, este o practică puternic întemeiată în tradiția canonică a Bisericii.

b) În timp ce faptul primatului la nivel universal este acceptat de Orient și de Occident, există dife­rențe în înțelegerea fie a modului după care el ar trebui să fie exercitat, fie a fundamentelor sale scrip­turistice și teologice.

44. În istoria Orientului și a Occidentului, cel puțin până în secolul al IX‑lea, și mereu în contextul conciliarității, era recunoscută o serie de prero­gative, în funcție de condițiile timpurilor, pentru protos sau kephale, la fiecare dintre nivelurile ecleziastice stabilite: local, pentru episcop ca protos al diecezei sale față de preoții săi și față de credincioșii săi; la nivel regional, pentru protos din fiecare mitropolie față de episcopii din provincia sa, și pentru protos din fiecare dintre cele cinci patriarhii față de mitro­poliții din fiecare circumscripție; și universal, pentru episcopul Romei ca protos între patriarhi. Această distincție de niveluri nu diminuează nici egalitatea sacramentală a fiecărui episcop nici catolicitatea fiecărei Biserici locale.

Concluzie

45. Rămâne de studiat în mod mai aprofundat chestiunea rolului episcopului Romei în comu­niunea tuturor Bisericilor. Care este funcția specifică a episcopului din „primul scaun” într‑o ecleziologie de koinonia, în vederea a ceea ce am afirmat în prezentul text cu privire la conciliaritate și autoritate? În ce mod învățătura despre primatul universal al Conciliilor I și al II‑lea din Vatican poate fi înțeleasă și trăită în lumina practicii ecleziale din primul mileniu? Este vorba de întrebări cruciale pentru dialogul nostru și pentru speranțele noastre de a resta­bili comuniunea deplină între noi.

46. Noi, membrii Comisiei Internaționale pentru Dialogul Teologic dintre Biserica Catolică Romană și Biserica Ortodoxă, suntem convinși că declarația de mai sus despre comuniunea eclezială, concilia­ritate și autoritate reprezintă un progres pozitiv și semnificativ în dialogul nostru și că ea furnizează o bază solidă pentru discuția viitoare despre chesti­unea primatului în Biserică la un nivel universal. Suntem conștienți de multele chestiuni dificile care rămân de clarificat, dar este speranța noastră că, susținuți de rugăciunea lui Isus: „Ca toți să fie una... ca lumea să creadă” (In 17,21), și în ascultare față de Duhul Sfânt, va fi posibil să înaintăm pe baza acordului obținut deja. Reafirmând și mărturisind: „un singur Domn, o singură credință, un singur Botez” (Ef 4,5), dăm slavă lui Dumnezeu Treime, Tată, Fiu și Duh Sfânt, care ne‑a adunat împreună.