Conform mandatului primit la Rodos, acest document tratează taina Bisericii dintr-unul din aspectele sale, dar unul deosebit de important în perspectiva sacramentală a Bisericii, şi anume taina Bisericii şi a Euharistiei în lumina tainei Sfintei Treimi. Într-adevăr, ni s-a cerut să pornim de la ceea ce avem în comun şi dezvoltând acesta, să abordăm din interior şi progresist toate punctele asupra cărora nu suntem de acord.
Redactând acest document, noi înţelegem să arătăm că ne exprimăm împreună o credinţă care este continuarea celei a Apostolilor.
Acest document marchează prima etapă din efortul pentru realizarea programului Comisiei pregătitoare, aprobat în timpul primei reuniuni a Comisiei de dialog.
Pentru că este vorba de o primă etapă, abordând taina Bisericii dintr-unul din aspectele sale, multe puncte nu sunt tratate aici. Ele vor fi, însă, tratate în etapele următoare, aşa cum s-a prevăzut în programul menţionat mai sus.
I.
1. Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel întrupat, mort şi înviat, este singurul care a învins păcatul şi moartea. A vorbi despre natura sacramentală a tainei lui Hristos, înseamnă deci a evoca posibilitatea dată omului şi, prin el, cosmosului, de a face o nouă experienţă a creaţiei, Împărăţia lui Dumnezeu, hic et nunc, prin realităţile sensibile şi create. Acesta este modul (tropos) în care există unica Persoană şi unicul eveniment al lui Hristos şi operează în istorie de la Cincizecime şi până la Parusie. Totodată, viaţa veşnică pe care Dumnezeu a dat-o lumii prin venirea lui Hristos, Fiul Său veşnic, este purtată în vase de argilă, ca o arvună a Împărăţiei.
2. La Cina cea de Taină, Hristos a spus că îşi dădea trupul Său apostolilor pentru viaţa celor mulţi, în Euharistie. Acest dar era făcut de Dumnezeu lumii, dar sub forma sa sacramentală. Din acest moment, Euharistia există ca Taină a lui Hristos însuşi. Ea devine arvună a vieţii veşnice, leacul nemuririi, semnul Împărăţiei ce va să vie. Taina venirii lui Hristos trece astfel în Taina Euharistiei, taină care ne încorporează pe toţi în mod deplin în Hristos.
3. Întruparea Fiului lui Dumnezeu, moartea şi învierea Sa, au fost îndeplinite încă de la început conform voinţei Tatălui, în Sfântul Duh. Acest Duh Sfânt care purcede din veşnicie din Tatăl şi se manifestă prin Fiul, a pregătit venirea lui Hristos şi s-a manifestat deplin în învierea Sa. Hristos, care este taina prin excelenţă dată de Tatăl pentru lume, continuă să Se dea pentru mulţime în Duhul, singurul care dă viaţă (loan 6). Taina lui Hristos este, de asemenea, o realitate care nu poate exista decât în Duhul.
4. Biserica şi Euharistia.
a) Cu toate că evangheliştii, în relatarea Cinei, nu spun nimic despre acţiunea Duhului, El era mai mult ca niciodată legat de Fiul întrupat pentru îndeplinirea operei Tatălui. El nu fusese încă dat şi primit ca Persoană de către apostoli (loan 7, 39). Dar când Iisus a fost preamărit, atunci Duhul se răspândeşte şi se manifestă. Domnul Iisus intră în mărirea Tatălui şi, în acelaşi timp, prin efuziunea Duhului, în tropos-ul Său sacramental din această lume. Cincizecimea, culmea tainei pascale, inaugurează, în acelaşi timp, ultima etapă. Euharistia şi Biserica, Trupul lui Hristos răstignit şi înviat, devin locul energiilor Sfântului Duh.
b) Credincioşii sunt botezaţi în Duhul în numele Sfintei Treimi pentru a forma un singur trup (cf. I Cor. 12, 13). În ceea ce priveşte Biserica, ea săvârşeşte Euharistia realizând “ceea ce este ea”, Trupul lui Hristos (I Cor. 10, 17). Prin Botez şi prin Mirungere, într-adevăr, membrii lui Hristos sunt unşi cu Duhul şi proiectaţi în Hristos. Dar, prin Euharistie, evenimentul pascal se extinde în Biserică. Biserica devine ceea ce este chemată să fie, prin Botez şi prin Mirungere. Prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, credincioşii cresc în această tainică îndumnezeire care împlineşte rămânerea lor în Fiul şi în Tatăl prin Duhul.
c) Astfel, pe de o parte, Biserica oficiază Euharistia ca o expresie a Liturghiei cereşti. Dar, pe de altă parte, Euharistia zideşte Biserica, în sensul că prin ea Duhul lui Hristos cel înviat modelează Biserica în Trupul lui Hristos. lată de ce Euharistia este cu adevărat taina Bisericii, atât ca taină a darului total pe care Domnul îl face El însuşi alor Săi, cât şi ca manifestare şi creştere a Trupului lui Hristos, Biserica. Biserica peregrină săvârşeşte Euharistia pe pământ până când Domnul său va veni să instituie Împărăţia lui Dumnezeu-Tatăl, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi. Ea precede astfel judecata lumii şi transfigurarea ei finală.
5. Misiunea Duhului se întrepătrunde cu cea a Fiului. Săvârşirea Euharistiei relevă energiile divine ale Duhului prin Trupul lui Hristos:
a) Duhul pregăteşte venirea lui Hristos anunţată de profeţi, cărora li se deschid inimile la cuvântul Său, îndreptând către El istoria poporului ales şi făcându-L să fie zămislit de Fecioara Maria.
b) Duhul îl manifestă pe Hristos în opera Sa de Mântuitor, Evanghelia care este El însuşi. Slujba euharistică este anamneză (aducere aminte): într-adevăr, astăzi, dar sacramental, Ephapax este şi se petrece. Săvârşirea Euharistiei este kairos-ul prin excelenţă al tainei.
c) Duhul transformă (metaboli) darurile sfinte în Trupul şi Sângele iui Hristos pentru ca să se îndeplinească creşterea Trupului care este Biserica. În acest sens întreaga slujbă este o epicleză care se evidenţiază mai mult în anumite momente. Biserica este într-o continuă stare de epicleză.
d) Duhul pune în comuniune cu Trupul lui Hristos pe cei care participă la aceeaşi pâine şi la acelaşi potir. Din acest moment, Biserica manifestă ceea ce este ea: taina koinoniei trinitare, “împreună-locuirea lui Dumnezeu cu oamenii” (cf. Apoc. 21, 4).
Duhul actualizând ceea ce Hristos a făcut odată pentru totdeauna – evenimentul tainei – îl împlineşte în noi toţi. Această relaţie cu taina, foarte evidentă în Euharistie, se regăseşte şi în alte taine, toate acte ale Duhului. lată de ce Euharistia este centrul vieţii sacramentale.
6. Slujba euharistică luată în ansamblul ei face prezentă taina trinitară a Bisericii. De la ascultarea Cuvântului, culminând în citirea Evangheliei – vestea apostolică a Cuvântului care s-a făcut trup – se trece, prin acţiunea harului care vine da la Tatăl, la rememorarea jertfei lui Hristos şi la comuniunea cu Acesta, mulţumită rugăciunii de epicleză făcută în credinţă. Căci, în Euharistie, epicleza nu este doar o invocaţie pentru prefacerea sacramentală a pâinii şi a vinului. Ea este, totodată, o rugăciune pentru împlinirea comuniunii tuturor cu taina revelată de Fiul.
În acest fel, prezenţa Duhului însuşi se extinde prin împărtăşirea tainei Cuvântului făcut trup, la tot trupul Bisericii. Fără a dori să rezolvăm încă dificultăţile existente între Răsărit şi Apus în legătură cu relaţia dintre Fiul şi Duhul, putem deja să spunem împreună că acest Duh care purcede de la Tatăl (loan 15, 26), ca singur izvor în Treime, şi care a devenit Duhul înfierii noastre (Rom. 8, 15), pentru că este, de asemenea, Duhul Fiului (Gal. 4, 6), ni se comunică în mod special în Euharistie de către Fiul, asupra căruia el veghează în timp şi în veşnicie (loan 1, 32).
lată de ce taina Euharistiei se împlineşte în rugăciunea, care uneşte cuvintele prin care Cuvântul întrupat a instituit taina, şi în epicleza prin care Biserica acţionează în credinţă, imploră pe Tatăl prin Fiul să trimită pe Duhul, pentru ca într-o unică proaducere a Fiului întrupat totul să se împlinească în unitate. Prin Euharistie, credincioşii se unesc cu Hristos care se oferă Tatălui împreună cu ei şi primesc puterea de a se oferi în duhul jertfei unora faţă de alţii cum s-a oferit însuşi Hristos Tatălui pentru cei mulţi, dăruindu-se astfel oamenilor.
Această împlinire în unitate, care se desfăşoară inseparabil de către Fiul şi Duhul, acţionând conform Tatălui şi planului Său, este Biserica în plinătatea sa.
II.
1. Referindu-ne la Noul Testament, putem remarca mai întâi că Biserica desemnează o realitate locală. Biserica există în istorie ca Biserică locală. Pentru o regiune se vorbeşte mai degrabă de Biserici, la plural; este vorba întotdeauna, însă, de Biserica lui Dumnezeu, dar de Biserica dintr-un anumit loc.
Dar Biserica ce există într-un loc nu este formată în mod radical de către persoanele care o constituie. Există una, “Ierusalimul cel de Sus”, care “vine de la Dumnezeu”, o comuniune fondatoare a comunităţii însăşi. Biserica este constituită printr-un dar gratuit, adică acela al noii creaţii.
Totodată este clar că Biserica, cea “care este” într-un anumit loc, se manifestă ca atare atunci când ea este “adunare”. Această adunare ale cărei elemente şi cerinţe sunt date de Noul Testament este deplină atunci când ea este sinaxă euharistică. Într-adevăr, când Biserica locală săvârşeşte Euharistia, evenimentul care a avut loc odată pentru totdeauna, se actualizează şi se manifestă. În Biserica locală nu există deci nici bărbat, nici femeie, nici sclav, nici om liber, nici evreu, nici grec. O nouă unitate este comunicată, unitate care depăşeşte diviziunile şi restaurează comuniunea în unicul Trup al lui Hristos. Această unitate transcende unitatea psihologică, rasială, socio-politică şi culturală. Ea este “comuniune cu Duhul Sfânt”, care-i uneşte pe fiii lui Dumnezeu cei separaţi. Noutatea Botezului şi a Mirungerii îşi aduce acuma întregul său rod. Şi prin puterea Trupului şi Sângelui Domnului umplut de Duhul Sfânt, păcatul, care nu încetează să asalteze pe creştini devenind obstacol pentru dinamismul “vieţii în Dumnezeu prin Iisus Hristos” primită în Botez, este iertat. Aceasta este valabilă şi pentru păcatul diviziunii, ale cărei forme contrazic planul lui Dumnezeu.
Unul din textele majore care trebuie reamintit este I Cor. 10, 15-17: o singură pâine, un singur potir, un singur Trup al lui Hristos, în pluralitatea membrelor. Această taină a unităţii în dragostea mai multor persoane constituie propriu-zis noutatea koinoniei trinitare comunicată oamenilor în Biserică, prin Euharistie. Acesta este scopul operei mântuitoare a lui Hristos, răspândită în timpul din urmă, după Cincizecime.
lată de ce Biserica îşi găseşte modelul, originea şi scopul său în taina Dumnezeului-Unu, Cel întreit în Persoane. Mai mult, Euharistia astfel înţeleasă, în lumina tainei trinitare constituie criteriul pentru desfăşurarea vieţii bisericeşti în totalitatea ei. Elementele instituţionale nu trebuie să fie decât un reflex vizibil a acestei realităţi tainice.
2. Desfăşurarea celebrării euharistice a Bisericii locale arată cum se actualizează koinonia în Biserică, prin săvârşirea Euharistiei. Săvârşirea Euharistiei de către comunitatea care îl înconjoară activ pe episcop sau pe presbiter, fiind în comuniune cu el, relevă următoarele aspecte, interioare unul altuia, chiar dacă un anume moment al celebrării accentuează în mod special un anume aspect.
Koinonia este eshatologică. Ea este noutatea care vine în timpul din urmă. lată de ce totul începe, în Euharistie ca şi în viaţa Bisericii, prin prefacere şi împăcare. Euharistia presupune pocăinţă (metanoia) şi mărturisire (exmologesis), care îşi găsesc, de altfel, expresia lor sacramentală proprie. Dar Euharistia absolvă păcatele pentru că ea este taina dragostei divine a Tatălui prin Fiul şi în Duhul Sfânt.
Dar această koinonia este de asemenea kerigmatică. Aceasta se verifică în sinaxă nu numai pentru că celebrarea “anunţă” evenimentul tainei, ci şi pentru că ea îl actualizează astăzi, în Duhul. Aceasta implică anunţarea Cuvântului comunităţii şi răspunsul de credinţă dat de toţi. Astfel se actualizează comuniunea tuturor în kerigmă.
În Ortodoxie se exprimă cel mai clar prin rostirea simbolului de credinţă care condensează tradiţia apostolică, al cărui martor este episcopul în virtutea succesiunii sale. Astfel, Euharistia este indisolubil taină şi cuvânt pentru că ea este Cuvântul întrupat care se sfinţeşte în Duhul. lată de ce întreaga Liturghie, şi nu numai citirea Sfintei Scripturi, constituie o invocare a Cuvântului sub formă doxologică şi de rugăciune. Invers, cuvântul rostit este cuvântul întrupat şi devenit sacramental.
Koinonia este atât slujire, cât şi dar pnevmatic. De aceea Euharistia este manifestarea ei prin excelenţă. Orice comunitate, fiecare după rangul ei, este “liturgul” koinoniei şi aceasta numai prin Duhul Sfânt. Fiind dar al Dumnezeului trinitar, koinonia este de asemenea răspuns al oamenilor. Aceştia, în credinţa care vine de la Duhul Sfânt şi de la Dumnezeu-Cuvântul, pun în aplicare vocaţia şi misiunea primită la Botez, adică fiecare să devină membru viu al trupului lui Hristos.
3. Slujirea episcopului nu se epuizează într-o funcţie tactică sau pragmatică, ci este o funcţie organică. Episcopul primeşte darul harului episcopal (I Tim. 4, 14) în taina Hirotoniei săvârşită de episcopi care au primit acelaşi har, mulţumită existenţei unei succesiuni neîntrerupte de hirotoniri episcopale care au început cu Sfinţii Apostoli. Prin taina Hirotoniei, Duhul Domnului conferă episcopului, nu din punct de vedere juridic ca o pură transmitere de putere, ci sacramental, exousia (puterea) de slujitor pe care Fiul a primit-o de la Tatăl şi pe care a primit-o în mod uman prin consimţământul la pătimirea Sa.
Slujirea episcopului este strâns legată de adunarea euharistică pe care o prezidează. Unitatea euharistică a Bisericii locale implică comuniunea dintre cel care o prezidează şi credincioşii cărora le oferă cuvântul mântuirii şi darurile euharistice. De altfel, săvârşitorul este, de asemenea, cel care “primeşte” din Biserica sa, credincioasă tradiţiei sale, acest cuvânt pe care-l transmite. Şi marea rugăciune de invocare pe care o ridică către Tatăl nu este altceva decât aceea a întregii sale Biserici, împreună cu el. Cum aceasta nu poate fi ruptă de episcopul său, nici episcopul nu poate fi separat de Biserica sa.
Episcopul se află în centrul Bisericii locale ca slujitor al Duhului pentru a discerne harismele şi a veghea ca acestea să se exercite în înţelegere, în vederea binelui tuturor, credincios tradiţiei apostolice. El se află în slujba iniţiativelor Duhului, pentru ca nimic să nu le împiedice să contribuie la edificarea koinoniei. El este slujitorul unităţii, slujitorul Domnului Hristos a cărui misiune este de “a-i aduna în unitate pe toţi fiii Domnului”. Şi pentru că Biserica este edificată prin Euharistie, el este acela care, plin de harul tainei hirotoniei, o prezidează.
Dar această prezidare trebuie înţeleasă. Episcopul prezidează jertfa care este a întregii sale comunităţi. Sfinţind darurile oferite de comunitate pentru ca să devină Trupul şi Sângele lui Hristos, el slujeşte nu numai pentru aceasta şi nu numai cu ea şi în ea, ci prin ea. El apare acum ca slujitor al lui Hristos care reface unitatea trupului Său creând comuniunea prin trupul Său. Unitatea comunităţii cu Hristos este mai întâi de ordin sacramental, iar nu de ordin juridic. Ea este o unitate exprimată în Euharistie care se prelungeşte şi se actualizează în totalitatea relaţiilor pastorale ale slujirii, conducerii şi vieţii sacramentale. Comunitatea bisericească este astfel chemată să fie imaginea şi schiţa unei comunităţi umane reînnoite.
4. Între episcop şi comunitate există o comuniune profundă, în care Duhul îi conferă lui responsabilitatea pentru Biserica lui Dumnezeu. Vechea tradiţie evoca aceasta în mod fericit prin imaginea nunţii. Dar această comuniune se situează în interiorul comuniunii cu comunitatea apostolică. În vechea tradiţie (din care face parte mai ales Tradiţia apostolică a lui Hipolit) episcopul ales de popor, – care devine garantul credinţei apostolice în conformitate cu ceea ce mărturiseşte Biserica locală – primeşte harul preoţiei lui Hristos prin Duhul, în rugăciunea comunităţii şi prin punerea mâinilor (hirotonia) episcopilor alăturaţi, martori ai credinţei propriei lor Biserici. Harul său, venind direct de la Duhul, îi este dat în apostolicitatea Bisericii sale (legată de credinţa comunităţii apostolice) şi în aceea a celorlalte Biserici reprezentate de episcopii lor. Prin aceasta, slujirea lui se include în catolicitatea (sobornicitatea) Bisericii lui Dumnezeu.
Succesiunea apostolică înseamnă mai mult decât o simplă transmitere a puterii. Ea este succesiunea într-o Biserică, mărturie a credinţei apostolice, în comuniune cu celelalte Biserici, martore ale aceleiaşi credinţe apostolice. Scaunul (catedra) episcopal joacă un rol capital în încorporarea episcopului în apostolicitatea eclesială. Pe de altă parte, odată hirotonit, episcopul devine în Biserica sa garantul apostolicităţii, acela care o reprezintă în sânul comuniunii Bisericilor, legătura sa cu celelalte Biserici. De aceea, în Biserica sa, orice Euharistie nu se poate săvârşi cu adevărat decât de el sau de un presbiter în comuniune cu el. Menţionarea sa în anafora este esenţială.
Prin slujirea preoţilor însărcinaţi să prezideze viaţa şi slujba euharistică a comunităţilor care le-au fost încredinţate, aceştia cresc în comuniune cu toate comunităţile în care episcopul deţine responsabilitatea primară. În actuala situaţie, eparhia însăşi este o comuniune de comunităţi euharistice. Una din funcţiile esenţiale ale preoţilor este de a lega comunitatea de Euharistia episcopului şi de a le hrăni din credinţa apostolică, căreia episcopul este martor şi garant. Ei trebuie să vegheze la faptul că creştinii, hrăniţi din Trupul şi Sângele Celui care şi-a dat viaţa pentru fraţii săi, să fie martorii autentici ai dragostei frăţeşti, în jertfă reciprocă hrănită din jertfa lui Hristos. Intr-adevăr, potrivit cuvintelor Apostolului, “dacă cineva îşi vede fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu?”. Euharistia determină modul creştinesc de trăire o tainei pascale în Hristos şi a darului Cincizecimii. Prin ea se lucrează o profundă transformare a existenţei umane, confruntată mereu cu ispita şi suferinţa.
III.
1. Trupul lui Hristos este unic. Există numai o Biserică a lui Dumnezeu. Identitatea unei adunări euharistice cu alta provine din aceea că toate săvârşesc în aceeaşi credinţă, acelaşi memorial, prin hrănirea cu acelaşi Trup şi participarea la acelaşi potir, devenind acelaşi şi unic Trup al lui Hristos în care au fost integrate prin acelaşi Botez. Chiar dacă există mai mulţi slujitori, totuşi nu există decât o singură şi unică taină la care ei participă. De altfel, când credinciosul se împărtăşeşte cu Trupul şi Sângele Domnului, el nu primeşte o parte din Hristos, ci pe Hristos în plinătatea Sa.
De asemenea, Biserica locală care săvârşeşte, în jurul episcopului, Euharistia, nu este doar o parte din Trupul lui Hristos. Multitudinea de sinaxe locale nu împarte Biserica, ci dimpotrivă, manifestă în mod sacramental unitatea. Aşa cum comunitatea Apostolilor era adunată în jurul lui Hristos, tot aşa fiecare adunare euharistică este cu adevărat sfânta Biserică a lui Dumnezeu, Trupul lui Hristos, în comuniune cu prima comunitate a ucenicilor şi cu toate acelea care au oficiat şi oficiază în lume Patimile Domnului. Ea este, de asemenea, în comuniune cu sfinţii din ceruri pe care-i invocă la fiecare slujbă.
2. Koinonia nu exclude diversitatea din pluralitate, ci o presupune şi, totodată, vindecă rănile diviziunii transcendând-o spre unitate.
Pentru că Hristos este Unul pentru mulţime, tot aşa în Biserica ce este Trupul Său, unul şi mai mulţi, universalul şi localul sunt în mod necesar simultane. Şi mai profund, încă, Dumnezeu Unul şi Unic este comuniunea a trei Persoane, Biserica una şi unică este comuniunea mai multor comunităţi, iar Biserica locală, comuniunea de persoane. Biserica una şi unică se identifică cu koinonia Bisericilor. Unitate şi multiplicitate apar în acest punct legate în aşa fel că una n-ar putea exista fără alta. Această relaţie constitutivă a Bisericii devine vizibilă prin instituţiile ei, care, s-ar putea spune, că o istoricizează.
3. Pentru că Biserica universală (catolică) se manifestă în sinaxa Bisericii locale, trebuie realizate, mai ales, două condiţii pentru ca Biserica locală care celebrează Euharistia, să fie într-adevăr în comuniune eclesială.
a) Într-adevăr, identitatea tainei Bisericii trăită în Biserica locală cu taina Bisericii trăită de Biserica primară – universalitate în timp – este fundamentală. Biserica este apostolică pentru că a fost întemeiată şi susţinută fără încetare în taina mântuirii revelată în Iisus Hristos, taină transmisă în Duhul de cei care au fost martorii săi, Apostolii. Membrii săi vor fi judecaţi de Hristos şi de Apostoli (cf. Luca 22, 30).
b) Recunoaşterea reciprocă între această Biserică locală şi celelalte Biserici este astăzi şi ea de o importanţă capitală. Fiecare trebuie să recunoască în ceilalţi, dincolo de particularităţile locale, identitatea tainei Bisericii. Este vorba de recunoaşterea reciprocă a universalităţii ca şi comuniune în integritatea tainei. Această recunoaştere se împlineşte, mai întâi, în plan regional. Comuniunea într-o patriarhie, sau în alte forme de unitate regională, este mai întâi o manifestare a vieţii Duhului în aceeaşi cultură şi în aceleaşi condiţii istorice. Ea implică, de asemenea, unitatea mărturisirii şi cheamă la manifestarea îndreptării frăţeşti în pocăinţă.
Această comuniune în interiorul unei regiuni trebuie să fie depăşită în comuniunea dintre Bisericile surori. Dar această recunoştinţă reciprocă nu este adevărată decât în condiţiile exprimate în anaforaua Sfântului Ioan Gură-de-Aur şi în primele anaforale antiohiene. Una este comuniunea în aceeaşi kerigmă, deci în aceeaşi credinţă. Deja conţinută în Botez, această existenţă devine mai explicită în slujba euharistică. Dar, în afară de dorinţa de comuniune în iubire creştină şi în slujire, trebuie nu numai cuvinte, ci şi fapte.
Atât permanenţa de-a lungul istoriei, cât şi recunoaşterea reciprocă, sunt în mod deosebit evocate în timpul sinaxei euharistice, prin menţionarea sfinţilor în canon şi în diptice, şi prin menţionarea conducătorilor Bisericii. Se înţelege, astfel, de ce acestea din urmă sunt semne de unitate universală în comuniunea euharistică; ei sunt responsabili, fiecare la nivelul său, cu menţinerea comuniunii în simfonia universală a Bisericilor şi cu fidelitatea lor comună faţă de tradiţia apostolică.
4. Regăsim deci, între aceste Biserici, legături de comuniune pe care le prezintă Noul Testament: comuniune în credinţă, în speranţă şi în iubire, comuniune în taine, comuniune în diversitatea harismelor, comuniune în împăcare, comuniune în slujire. Liantul acestei comuniuni este Duhul Domnului cel înviat. Prin El, Biserica universală, catolică, integrează diversitatea sau pluralitatea făcând din ea unul din elementele sale esenţiale. Această catolicitate reprezintă împlinirea rugăciunii din cap. 17 al Evangheliei după Ioan, reluată în epiclezele euharistice.
Legătura cu comunitatea apostolică îi uneşte pe episcopii care asigură episcopatul Bisericilor locale, cu colegiul Apostolilor. Ei formează de asemenea un colegiu înrădăcinat de către Duhul într-o “credinţă pentru toţi” a grupului apostolic, martor unic al credinţei. Aceasta înseamnă nu numai că ei trebuie să fie uniţi prin credinţă, dragoste creştină, misiune, împăcare, ci de asemenea că trebuie să împărtăşească aceeaşi responsabilitate şi aceeaşi slujire a Bisericii. Pentru că în Biserica sa locală se împlineşte Biserica cea una şi unică, fiecare episcop nu poate separa grija pe care o poartă Bisericii sale de grija faţă de Biserica universală. Şi atunci când, prin taina Hirotoniei, el primeşte harul slujirii episcopale într-o Biserică locală, el primeşte de fapt harul slujirii episcopale în Biserica întreagă. El îl exercită în sânul poporului lui Dumnezeu, în comuniune cu toţi episcopii hic et nunc prin sarcina Bisericii şi în comuniune cu tradiţia vie pe care au transmis-o episcopii trecutului. Prezenţa episcopilor din scaunele învecinate la hirotonia sa episcopală “sacramentalizează” şi actualizează această comuniune. Ea produce o osmoză între grija sa pentru comunitatea locală şi grija faţă de Biserica de pretutindeni. Episcopatul Bisericii universale este încredinţat, de către Duhul, adunării episcopilor locali, comuniunii unora cu ceilalţi. Această comuniune se exprimă, în mod tradiţional, prin practica sinodală. Vom examina ulterior modul în care aceasta este concepută şi realizată în perspectiva a ceea ce am precizat.