Introducere
(1) După întâlnirea noastră de la München din 1982 şi în conformitate cu planul aprobat de Comisia noastră la prima Adunare generală în Rodos din 1980, cea de-a patra Adunare a procedat la discutarea problemei privind raportul dintre credinţă şi comuniunea liturgică.
(2) Aşa cum s-a constatat în planul dialogului nostru aprobat la Rodos, unitatea în credinţă este o premisă pentru unitatea în taine şi, mai ales, în Sf. Euharistie. Dar acest principiu general recunoscut pune câteva puncte în lumină care necesită o cercetare mai atentă. Oare credinţa se reduce, cumva, numai la afirmarea anumitor expresii sau este ceva mai mult? Credinţa este dar dumnezeiesc şi trebuie înţeleasă ca arvună a creştinului, arvună a înţelegerii lui, a inimii şi voinţei lui. În realitatea ei adâncă, credinţa este şi un fapt bisericesc realizat şi desăvârşit în şi prin comuniunea Bisericii, în reprezentările ei liturgice şi, în special, în Euharistie. Acest caracter bisericesc şi liturgic al credinţei trebuie luat în consideraţie, în mod serios.
(3) În baza acestui caracter de bază al credinţei, trebuie spus faptul că credinţa, ca şi condiţie premergătoare care se împlineşte prin sine, trebuie avută în vedere înaintea comuniunii sacramentale, dar şi că sporeşte prin comuniunea sacramentală care este expresie a vieţii bisericeşti şi mijloc de creştere duhovnicească a tuturor membrilor ei. Trebuie avut în vedere, însă, şi faptul că, problema credinţei ca condiţie a unităţii, să nu se conceapă într-un mod inaccesibil. Dar nici să se umbrească faptul că credinţa este o astfel de condiţie şi că nu poate exista comuniune sacramentală fără comuniune în credinţă, atât în sens general, cât şi în sens dogmatic.
(4) Pornind de la problema credinţei ca premisă a comuniunii sacramentale şi în strânsă legătură cu ea, potrivit planului de dialog, noi am studiat şi raportul dintre aşa numitele taine de iniţiere – adică Botez, Mirungere şi Euharistie – şi raportul dintre ele şi unitatea Bisericii. În acest punct trebuie cercetat dacă Bisericile noastre se află numai în faţa unor practici liturgice diferite sau în faţa unor deosebiri de învăţătură, întrucât practica liturgică şi învăţătura sunt strâns legate între ele. Cele trei taine trebuie înţelese ca o singură realitate sacramentală sau ca trei acte sacramentale independente? Trebuie să ne întrebăm dacă diferenţele în practica liturgică, privind taina de iniţiere, între tradiţiile celor două Biserici nu ridică şi problema diferenţelor de învăţătură care ar putea fi o piedică serioasă în calea unităţii.
I. Credinţa şi comuniunea în taine
(5) Credinţa este inseparabil atât dar al Dumnezeului revelator, cât şi răspuns al omului care primeşte acest dar. Aceasta este conlucrarea harului lui Dumnezeu cu libertatea umană. Locul acestei conlucrări este Biserica.
În ea este transmis mai departe adevărul descoperit în tradiţia apostolică, pe baza Sf. Scripturi, prin Sinoadele ecumenice, prin viaţa liturgică şi prin Sfinţii Părinţi, iar prin membrii trupului lui Hristos este transpus în faptă. Credinţa Bisericii formează norma şi măsura pentru actul personal al credinţei. Credinţa nu este rezultat al unei lucrări sau al unei necesităţi logice, ci al influenţei harului Sfântului Duh. Apostolul Pavel a primit harul “în ascultarea credinţei” (Rom. 1, 5). Sf. Vasile a spus despre aceasta astfel: “Credinţa premerge vorbirii despre Dumnezeu, credinţa iar nu dovada. Credinţa care stă deasupra judecăţii logice duce la acord. Credinţa nu vine din necesităţi geometrice, ci din lucrarea Duhului (cf. Ps. 115, 1)”.
(6) Fiecare taină presupune credinţa Bisericii, pe care o serbează şi o exprimă. În fapt Biserica lucrează prin taine mai mult decât credinţa pe care o mărturiseşte şi o exprimă; ea actualizează taina pe care o serbează. Sf. Duh revelează Biserica ca trup al lui Hristos, el o întemeiază şi o lasă să crească. Astfel, Biserica hrăneşte şi dezvoltă prin taine comuniunea în credinţă a membrilor ei.
1. Credinţa adevărată este dar dumnezeiesc şi răspuns liber al omului
(7) Credinţa este dar al Duhului Sfânt. Prin credinţă Dumnezeu dăruieşte mântuirea. Prin ea omenirea are acces la taina lui Hristos pe care se întemeiază Biserica şi care se comunică Bisericii prin Duhul Sfânt ce locuieşte în ea. Biserica poate să dăruiască mai departe din ceea ce ea însăşi trăieşte. Dar nu există decât o singură taină a lui Hristos, iar darul lui Dumnezeu este unic, deplin şi fără căinţă (Rom. 11, 29). În ceea ce priveşte conţinutul, credinţa cuprinde toată învăţătura şi practica Bisericii, care se raportează la mântuire. Dogma, modul de viaţă şi practica liturgică se unesc într-un singur tot care reprezintă întregul tezaur al credinţei.
Sf. Ioan Damaschinul uneşte într-un mod apreciabil caracterul teoretic şi practic al credinţei, atunci când spune: “Ea [credinţa] se desăvârşeşte prin toate cele legiuite de Hristos, este învederată prin fapte, este cucernică şi îndeplineşte poruncile Aceluia care ne-a reînnoit. Necredincios este acela care nu crede potrivit tradiţiei Bisericii universale sau acela care are părtăşie cu diavolul prin fapte urâte” (De fide orthodoxa IV, 10, 83).
(8) Credinţa dată de Dumnezeu, propovăduită de Biserică, se face cunoscută, trăită şi transmisă mai departe, în orice Biserică locală vizibilă care se află în legătură cu toate Bisericile locale răspândite pe toată suprafaţa pământului, adică cu Biserica universală din toate timpurile şi de pretutindeni. Omul este incorporat în trupul lui Hristos prin comuniunea sa cu această Biserică vizibilă, care hrăneşte în ea această credinţă prin viaţa sacramentală şi prin cuvântul lui Dumnezeu şi în care lucrează Duhul Sfânt.
(9) În acest sens se poate spune: Darul credinţei trăieşte în Biserica cea una, în situaţia ei istorico-concretă, determinată de timp şi împrejurări, adică în toţi şi în fiecare credincios sub conducerea păstorilor lor.
Omul trebuie să rămână mereu fidel acestui dar al credinţei, prin limbajul uman şi în diversitatea modurilor de exprimare istorice şi culturale. Sigur, nu se poate susţine că expresia adevăratei credinţe, aşa cum este trăită şi transmisă mai departe prin slujirea tainelor, ar epuiza deplinătatea şi bogăţia tainei revelate în lisus Hristos. Totuşi, în limita formulărilor şi a persoanelor care le acceptă, există acces la adevărul deplin al credinţei revelate, adică la dobândirea mântuirii şi a vieţii în Duhul Sfânt.
(10) După epistola către evrei, credinţa este “împlinirea celor nădăjduite şi dovada lucrurilor nevăzute” (Ev. 11, 1). Ea aduce părtăşie la lucrurile dumnezeieşti. Ea se cuprinde în încrederea deplină în puterea şi dragostea lui Dumnezeu, în acceptarea făgăduinţei finale, aşa cum sunt împlinite în persoana lui lisus Hristos. Dar precum iarăşi se arată în epistola către evrei, credinţa cere un anumit comportament faţă de propria viaţă şi faţă de lume. Acest comportament înseamnă a fi pregătit să-ţi jertfeşti propria voinţă şi să-ţi dai viaţa lui Dumnezeu şi aproapelui, aşa cum a făcut Hristos pe cruce. Credinţa se uneşte cu mărturia lui Hristos şi cu “norul de mărturii” (Ev. 12, 1) care acoperă Biserica.
(11) Credinţa include şi un răspuns liber şi conştient din partea omului şi o continuă schimbare a inimii şi a duhului. Ea este o schimbare şi o transformare interioară, o lucrare de rămânere în harul Duhului Sfânt care-l înnoieşte pe om. Ea vrea o întemeiere pe realitatea Împărăţiei viitoare care deja începe să se formeze în realitatea acestei lumi.
(12) Credinţa este condiţie a Botezului şi a întregii vieţi sacramentale care îi urmează acestuia. Prin Botez devenim părtaşi morţii şi învierii lui lisus Hristos (Rom. 6); astfel începe un proces care continuă în întreaga existenţă creştină.
2. Expresia liturgică a credinţei
(13) În Biserică tainele sunt locul ales unde se trăieşte, se transmite şi se propovăduieşte credinţa. În tradiţia liturgică bizantină, prima rugăciune cere de la Domnul următoarele, pentru primitorul Botezului ca el să devină catehumen: “Umple-l pe el cu credinţă, nădejde şi dragoste către Tine, ca el să înţeleagă că Tu eşti singurul, adevăratul Dumnezeu, cu singurul Tău Fiu Domnul nostru lisus Hristos şi Duhul Tău cel Sfânt”. Respectiv, în tradiţia liturgică latină, prima întrebare a Bisericii adresată primitorului Botezului spune: “Ce ceri tu de la Biserică?”. Primitorul răspunde: “Credinţa!” – “Ce îţi oferă credinţa?” – “Viaţa veşnică!”.
(14) Bisericile noastre îşi exprimă convingerea lor în acest sens, potrivit principiului ”Lex orandi, lex credendi” (Legea rugăciunii este legea credinţei). Tradiţia liturgică este pentru ele interpretarea normativă a revelaţiei şi măsură a mărturisirii credinţei adevărate.
În expresia liturgică a credinţei Bisericilor noastre, mărturia Părinţilor şi a Sinoadelor ecurnenice comune este pentru poporul credincios călăuza sigură a credinţei. Independent de diferitele moduri de exprimare teologică, această mărturie care dezvoltă cherigma Sfintei Scripturi, se înnoieşte în fiecare slujire liturgică. Credinţa mărturisită hrăneşte rugăciunea liturgică a poporului lui Dumnezeu.
3. Duhul Sfânt şi tainele
(15) Tainele Bisericii sunt “taine ale credinţei”; în ele Dumnezeu-Tatăl ascultă epicleza în care Biserica, prin această rugăciune şi prin venirea Duhului, îşi exprimă credinţa. Tatăl trimite pe Duhul Său cel Sfânt care duce la desăvârşirea mântuirii în lisus Hristos. Hristos însuşi întemeiază Biserica ca trup al Său. Duhul Sfânt este Cel care zideşte Biserica. În Biserică nu există nici un dar care nu i s-ar fi putut atribui (Vasile cel Mare: PG 30, 239). Tainele sunt dar şi har al Sfântului Duh în lisus Hristos, în sânul Bisericii. Acest fapt este foarte bine exprimat într-un tropar ortodox de Rusalii: “Duhul Sfânt este creatorul tuturor darurilor. El lasă să izvorască profeţiile şi desăvârşeşte preoţia. El descoperă neştiutorilor înţelepciunea. Din păcătoşi el face înţelepţi ai lui Dumnezeu şi el întăreşte ridicarea Bisericii”.
(16) Fiecare taină a Bisericii oferă harul Duhului Sfânt şi este, într-o unitate indisolubilă, în acelaşi timp, semn care aduce aminte de faptele lui Dumnezeu, semn care îşi face cunoscute lucrările sale între credincioşi şi în Biserică, semn care anunţă şi anticipează desăvârşirea finală. Astfel revelată, Biserica luminează şi mărturiseşte în slujirea tainelor, credinţa ei în unitatea planului de mântuire al lui Dumnezeu.
(17) De observat este faptul că toate tainele se raportează, în mod fiinţial, la Euharistie. Ea este, prin excelenţă, mărturisirea credinţei; de la ea pleacă orice mărturisire a credinţei şi în ea se cuprinde. Ea face cunoscută, în prezenţa Domnului prin puterea Duhului, minunea lucrării dumnezeieşti. Căci Domnul lasă să treacă lucrarea Sa sacramentală în slujbele Bisericii.
4. Credinţa liturghisită şi exprimată în taine: mărturisirile de credinţă
(18) În comunitatea euharistică, Biserica liturghiseşte prin anaforaua euharistică, evenimentul tainei mântuirii spre slava lui Dumnezeu. Taina care se săvârşeşte este aceeaşi cu cea care mărturiseşte, în care se primeşte darul mântuirii.
(19) Deşi conţinutul şi scopul slujbei euharistice a rămas acelaşi, totuşi, în Bisericile locale s-au întrebuinţat formulări deosebite şi limbi diferite care au scos în evidenţă, în funcţie de felul multiplelor culturi, diferite puncte de vedere şi consecinţele lor, ale unicului eveniment mântuitor. În inima vieţii bisericeşti, la slujba euharistică, tradiţiile noastre – cea răsăriteană şi cea apuseană – cunosc o certă diferenţiere în formularea liturgică a credinţei.
(20) Slujba Botezului, încă de la început, este legată de mărturisirea credinţei şi, prin aceasta, Biserica locală împărtăşeşte catehumenului conţinutul esenţial al învăţăturii Apostolilor. Această mărturisire de credinţă exprimă, într-o formă scurtă, esenţialul tradiţiei apostolice, în special credinţa în Sfânta Treime şi în Biserică. Toate Bisericile locale care mărturisesc credinţa adevărată, comunică în ritul Botezului această unică credinţă în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt. Cu toate acestea, exprimarea credinţei s-a conturat după timp şi loc, aşa cum au cerut împrejurările, în diferite moduri, întrebuinţându-se concepte şi expresii care n-au fost identice la toţi. Dar toate au privit cu atenţie conţinutul credinţei. Biserica Răsăritului întrebuinţează în slujba Botezului simbolul niceo-constantinopolitan. Biserica Apusului, fidelă propriei ei tradiţii, face cunoscut catehumenului aşa-numitul simbol apostolic. Această diferenţă de formulare între Biserici nu înseamnă, de fapt, nici o diferenţă în credinţa trăită şi propovăduită.
5. Condiţiile comuniunii în credinţă
(21) Prima condiţie a unei adevărate comuniuni între Biserici este ca fiecare Biserică să se raporteze la simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan ca la norma necesară comuniunii în Biserica cea una, răspândită în tot pământul şi în toate timpurile. În acest sens, credinţa cea adevărată este condiţie a comuniunii în taine. Pe baza acestei recunoaşteri reciproce a identităţii şi a unicităţii credinţei (precum şi cea a preoţiei şi a tainelor), aşa cum se propovăduieşte în fiecare Biserică locală, acestea se recunosc reciproc ca Biserică adevărată a lui Dumnezeu şi fiecare credincios este primit în Biserica cealaltă ca frate sau ca soră în credinţă. Dar, în acelaşi timp, credinţa este aprofundată şi luminată prin comuniunea în taine, trăită de fiecare comunitate în parte. Această amprentă bisericească a credinţei, ca rod al vieţii sacramentale, se concretizează în diferite domenii ale vieţii bisericeşti.
(22) În primul rând, comunitatea, prin săvârşirea tainelor, propovăduieşte credinţa ei, o transmite mai departe şi şi-o împropriază.
(23) În afară de aceasta, fiecare Biserică locală, în săvârşirea tainelor, îşi exprimă propria identitate. Ea este în legătură neîntreruptă cu Biserica Apostolilor şi în comuniune cu toate Bisericile care mărturisesc aceeaşi unică credinţă şi săvârşesc aceleaşi taine. În slujba tainelor într-o Biserică locală, celelalte Biserici locale recunosc acordul credinţei acesteia cu credinţa lor şi se întăresc, prin acesta, în viaţa lor proprie. Astfel, săvârşirea tainelor confirmă şi afirmă comuniunea în credinţă între Biserici. Din acest motiv, un credincios botezat într-o Biserică locală, poate primi celelalte taine într-altă Biserică locală. Această comuniune în taine exprimă identitatea şi unicitatea credinţei adevărate pe care o mărturisesc Bisericile.
(24) La concelebrarea euharistică a reprezentanţilor unor Biserici locale diferite, identitatea în credinţă este evidenţiată în mod deosebit şi, prin manifestarea sacramentală, este întărită duhovniceşte. Din acest motiv, sinoadele, ai căror episcopi călăuziţi de Duhul Sfânt mărturisesc credinţa adevărată a Bisericii, sunt mereu legate de săvârşirea Euharistiei. În propovăduirea tainei unice a lui Hristos şi în părtăşia unicei comuniuni sacramentale, episcopii, clerul şi întregul popor creştin uniţi cu aceştia, sunt gata să dea mărturie pentru credinţa Bisericii.
6. Credinţa adevărată şi comuniunea în taine
(25) Identitatea credinţei este o componentă esenţială a comuniunii Bisericilor în slujirea tainelor. Dar o certă diversitate a formulărilor nu periclitează comuniunea dintre Bisericile locale, atâta timp cât fiecare Biserică poate recunoaşte, între diferitele exprimări, credinţa unică, autentică, ce vine de la Apostoli.
(26) În timpul secolelor Bisericii nedivizate, diferitele moduri de exprimare teologică ale unicei învăţături, nu au periclitat comuniunea sacramentală. După schismă, Bisericile Răsăritului şi Apusului s-au dezvoltat mai departe, dar separat una de alta. Astfel, ele nu au mai avut posibilitatea de a lua hotărâri de comun acord, care să fie valabile pentru amândouă.
(27) Biserica, “stâlp şi temelie a adevărului”(I Tim. 3, 25), păstrează credinţa curată şi neschimbată şi o transmite, fidel, mai departe, membrilor ei. Atunci când autenticitatea învăţăturii sau unitatea Bisericii a fost ameninţată de erezii sau schisme, Biserica şi-a exprimat – bazată pe Biblie, pe tradiţia vie şi pe hotărârile sinoadelor anterioare – prin Sinod ecumenic, credinţa cea adevărată, în mod unitar şi infailibil.
(28) Dacă apare indubitabil că diferenţele sunt denaturări ale dogmelor Bisericii, iar nu numai deosebiri în modurile de exprimare teologică, atunci se constată clar o reală ruptură în credinţă; atunci nu mai există nici o posibilitate a comuniunii sacramentale. Căci credinţa se face cunoscută prin cuvinte care exprimă însuşi adevărul. Dar viaţa Bisericii poate duce la moduri noi de exprimare a credinţei care “s-a dat sfinţilor odată pentru totdeauna”(Iuda 3), atunci când noi necesităţi istorice şi culturale o cer; condiţia este voinţa clară de a nu schimba nimic din conţinutul credinţei. În astfel de cazuri, modul de exprimare verbal poate fi obligatoriu pentru unanimitatea credinţei. Aceasta presupune deţinerea unor criterii de discernământ cu care se pot deosebi dezvoltările legitime, adică prin lucrarea Duhului, de celelalte. Astfel, se obţin următoarele criterii:
(29) Legătura neîntreruptă cu tradiţia: Biserica trebuie să dea răspunsuri pe măsură la noile probleme care se bazează pe Scriptură şi sunt în concordanţă cu expunerile dogmatice anterioare.
(30) Importanţa doxologică a credinţei: Fiecare dezvoltare liturgică a unei Biserici locale trebuie să fie înţeleasă de celelalte ca în concordanţă cu taina mântuirii, aşa cum s-a primit şi slujit.
(31) Importanţa soteriologică a credinţei: Fiecare exprimare a credinţei trebuie să vizeze rostul deplin al omului ca fiu al lui Dumnezeu prin har, adică îndumnezeirea sa prin biruinţă asupra morţii şi prin transfigurarea creaţiei.
(32) Dacă o formulă de credinţă contravine unuia sau altuia dintre aceste criterii, atunci ea este o piedică în calea comuniunii. Dacă, însă, o formulă de credinţă nu contravine acestor criterii, atunci aceasta poate fi considerată ca o expresie legitimă a credinţei care nu face comuniunea în taine imposibilă.
(33) Acest lucru cere o observare serioasă a teologiei “teologumenelor”. De asemenea, trebuie să se clarifice şi care anume dezvoltare concretă, produsă într-o anumită parte a creştinismului, poate fi considerată legitimă de cealaltă parte. În afară de aceasta, trebuie considerat şi faptul că sensul conceptelor s-a schimbat mult în decursul timpului. De aceea este nevoie de strădanie ca să înţelegem formulele de credinţă potrivit viziunii autorului pentru a nu se introduce elemente noi sau a se ignora altele care pentru gândirea autorului ar fi subînţelese.
7. Unitatea Bisericii în credinţa şi în taine
(34) În Biserică, misiunea ierarhiei constă, mai ales, în aceea de a păstra, de a proteja şi de a cultiva comuniunea în credinţă şi în taine. Episcopii ca săvârşitori ai tainelor şi învăţători ai credinţei, susţinuţi de ceilalţi slujitori, propovăduiesc credinţa Bisericii, îi exprimă conţinutul şi cerinţele ei pentru viaţa creştină şi o apără de învăţături greşite care falsifică sau ameninţă adevărul tainei mântuirii.
(35) Activităţile caritative ale slujitorilor Bisericii şi atitudinile faţă de problemele unei epoci şi ale unui anumit milieu, nu pot fi separate, pe de-o parte, faţă de misiunile propovăduirii şi ale instruirii în credinţă şi, pe de altă parte, faţă de săvârşirea slujbelor şi ale tainelor.
(36) Astfel, unitatea credinţei în interiorul Bisericii locale şi între Bisericile locale are ca garant şi ca judecător pe episcop care, în comuniune cu poporul său, este şi mărturie a tradiţiei. Ea este nedespărţită de unitatea vieţii sacramentale. Comuniunea în credinţă şi comuniunea în taine nu sunt două realităţi diferite. Sunt două părţi ale unei singure realităţi, care protejează, creşte şi pogoară Duhul Sfânt la credincioşi.
II. Tainele de iniţiere creştină: raportul lor cu unitatea Bisericii
(37) Iniţierea creştină este un tot în care Mirungerea desăvârşeşte Botezul, iar Euharistia le încununează pe amândouă.
Unitatea dintre Botez, Mirungere şi Euharistie într-o singură realitate sacramentală nu contravine, însă, şi particularităţii lor. Astfel, Botezul în apă şi în Duhul Sfânt înseamnă părtăşia la moartea şi învierea lui Hristos şi naşterea din nou prin Duhul. Mirungerea înseamnă darul Duhului Sfânt care se oferă ca dar personal celui botezat. Euharistia oferă prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului, în condiţiile cerute, părtăşie la Împărăţia lui Dumnezeu, include iertarea păcatelor, comuniunea cu viaţa dumnezeiască şi apartenenţa la o comunitate.
(38) Istoria riturilor baptismale în Răsărit şi Apus, precum şi interpretarea riturilor prin Sfinţii Părinţi, arată clar că tainele de iniţiere formează o unitate. Această unitate este foarte puternic accentuată de Biserica Ortodoxă. Şi Biserica Catolică ţine de ea strâns. Noua Carte de Ritual romană, despre iniţiere spune că “cele trei sacramente ale iniţierii creştine sunt strâns legate între ele, întrucât ele îi fac pe credincioşi capabili să împlinească, prin Duhul Sfânt, trimiterea ce revine fiecărei comunităţi din lume a poporului lui Dumnezeu”.
(39) Modelul administrării tainelor care s-a dezvoltat de timpuriu în Biserică, arată clar cum s-au înţeles diferitele trepte ale iniţierii, adică, din punct de vedere teologic şi liturgic, ele împlinesc incorporarea în Hristos, intrarea în Biserică şi, în interiorul acesteia, creşterea duhovnicească prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Toate acestea se lucrează prin acelaşi Duh Sfânt care îi face pe credincioşi membri ai Trupului lui Hristos.
(40) Acest model vechi cuprindea următoarele părţi:
(41) 1. pentru adulţi un timp de încercare şi pregătire în care catehumenii erau formaţi pentru includerea lor în Biserică;
(42) 2. Botezul săvârşit de episcop înconjurat de preoţi şi diaconi, sau săvârşit de preoţi ajutaţi de diaconi, precedat de rostirea simbolului credinţei şi de diferite ectenii şi alte acte liturgice;
(43) 3. Mirungerea, în Apus săvârşită de episcop, în Răsărit săvârşită de preot, eventual în prezenţa episcopului, prin punerea mâinilor sau ungere cu Sf. Mir sau ambele;
(44) 4. Slujba Sfintei Euharistii, în timpul căreia noii botezaţi şi mirunşi erau primiţi la părtăşia deplină la Trupul lui Hristos.
(45) Cele trei taine erau împărtăşite în cursul unei singure slujbe liturgice. După aceasta urma o perioadă de instrucţie catehetică şi maturitate duhovnicească şi participare deasă la Euharistie.
(46) Acest model rămâne ca ideal pentru amândouă Bisericile, deoarece corespunde cel mai bine cu modul în care primele Biserici creştine, care s-au aflat în comuniune deplină, şi-au însuşit tradiţia biblică şi apostolică.
(47) Botezul copiilor care s-a practicat încă de la început, a fost procedura cea mai deasă pentru primirea noilor creştini la viaţa deplină a Bisericii. Pe de altă parte, în practica liturgică au intervenit diferite schimbări locale generate de necesităţile duhovniceşti ale credincioşilor. Aceste schimbări nu au afectat înţelesul teologic al profundei unităţi a întregului proces de iniţiere creştină în Duhul Sfânt.
(48) În Răsărit s-a păstrat unitatea temporală a administrării liturgice a celor trei taine şi astfel se accentuează unitatea lucrării Duhului Sfânt şi deplinătatea incorporării copilului în viaţa sacramentală a Bisericii.
În Apus, deseori s-a preferat amânarea Confirmării pentru a se păstra contactul direct al celui botezat cu episcopul. Astfel, preoţii, în general, nu au fost împuterniciţi să săvârşească Confirmarea.
(49) Punctele dogmatice esenţiale privind Botezul asupra cărora cele două Biserici sunt unitare, sunt următoarele:
1. necesitatea Botezului pentru mântuire;
2. efectele Botezului, în special viaţa cea nouă în Hristos şi eliberarea de păcatul strămoşesc;
3. încorporarea în Biserică prin Botez;
4. raportul Botezului cu taina Sfintei Treimi;
5. legătura esenţială dintre Botez şi moartea şi învierea Domnului;
6. rolul Duhului Sfânt la Botez;
7. necesitatea apei care arată Botezul ca baie a naşterii din nou.
(50) Pe de altă parte, cu privire la Botez, între cele două Biserici există şi următoarele deosebiri:
1. faptul că Biserica Catolică săvârşeşte Botezul prin stropire, deşi ea recunoaşte importanţa principială a Botezului prin afundare;
2. faptul că, în Biserica Catolică, un diacon poate fi săvârşitorul normal al Botezului.
(51) În afară de aceasta, în unele Biserici latine, din motive pastorale, de exemplu ca tinerii candidaţi la Confirmare să se pregătească mai bine în pragul maturizării, s-a răspândit obiceiul de a primi la împărtăşire dintre cei botezaţi care încă nu au fost confirmaţi; cu toate acestea, prevederile disciplinare cu privire la ordinea tradiţională a tainelor de iniţiere creştină, nu a fost abrogată. Această inversare care atât la catolici, cât şi la ortodocşi trezeşte împotrivire şi îndoială justificată, cere o reflecţie teologico-pastorală serioasă, deoarece practica pastorală nu trebuie să piardă niciodată sensul tradiţiei primare şi importanţa ei pentru învăţătura Bisericii. Pe de altă parte, trebuie amintit faptul că atunci când Botezul se administrează la maturitate, în Biserica latină, el este imediat urmat de confirmare şi împărtăşire.
(52) În acelaşi timp, ambele Biserici se preocupă de formarea duhovnicească în credinţă a neofiţilor. De aceea, ele vor să sublinieze următoarele: pe de-o parte, între lucrarea suverană a Duhului care incorporează în viaţa Bisericii prin cele trei taine, şi răspunsul celui botezat şi al comuniunii în credinţă, există o legătură necesară; pe de altă parte, deplina iluminare în credinţă este posibilă, dacă vârsta îi permite, abia după ce neofitul a primit toate cele trei taine de iniţiere creştină.
(53) În încheiere reamintim că un sinod comun celor două Biserici, ţinut la Constantinopol în 879 – 880, a stabilit ca fiecare scaun (patriarhal) să-şi ţină vechile obiceiuri din tradiţia sa, adică Biserica din Roma propriile ei obiceiuri, iar Biserica din Constantinopol pe ale ei, la fel şi celelalte scaune din Răsărit (cf. Mansi XVII, 489 b).